Personalitatea

CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun. Majoritatea foloseşte cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc modul în care o persoană vede şi acţionează în lume - ceva asemănător unor îmbinări a proceselor de gândire şi de comportament.

În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile emoţionale, cognitive şi comportamentale unice fiecărui individ, învăţate şi dezvoltate prin experienţă şi relativ consistente de-a lungul timpului.

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, care se constituie, fundamental, în condiţiile existenţei şi activităţii, începând cu primele etape ale dezvoltării individului în societate.

Aşadar, personalitatea reprezintă un ansamblu sistemic, deosebit de complex al programelor, structurilor profunde, trăsăturilor, precum şi organizarea lor privind omul concret în ceea ce are el unic, original, relativ stabil şi îl deosebeşte de ceilalţi.

OMUL CA FIINŢĂ SOCIALĂ

“ În lume sunt multe minuni,

dar nu mai mari ca omul !“(Sofocle)

Ca organizare funcţională specifică, personalitatea se constituie numai prin asimilarea experienţei de cunoaştere şi practica elaborată social-istoric. Personalitatea îl defineşte pe om în relaţiile sale cu alţi oameni şi cu societatea. Ea ne arată: ce poate, cum face şi ce face realmente un om în diferite forme de activitate socială, în diferite sisteme de relaţii în care este inclus.

Prin esenţa sa omul este o fiinţă socială. Existenţa lui nu este posibilă decât într-un mediu social, rezultat al convieţuirii cu ceilalţi în procesul practicii sociale. Societatea şi omul formează o unitate indisolubilă, fiecare păştrându-şi o relativă autonomie, socialul este generat de relaţiile care se încheagă între membrii săi, odată apărut, însă, el nu desfiinţează sau anihilează personalitatea acestora.

Omul este o fiinţă socială, diferit de celelalte fapturi prin limbaj şi moralitate. Este adevărat, însă, acest fapt este doar o caracterizare parţială a omului, deoarece acesta este totodata o persoană.

Omul ca persoană nu poate trăi singur, ci are nevoie de o altă pesoană pentru a intra în comuniune cu aceasta şi cu restul semenilor. Din acest apect pot spune că reiese şi caracterul de fiinţă socială a omului, adică posibilitatea acestuia de a avea diferite relaţii cu o altă fiinţă umană.

Trebuinţa de comunitate este un remediu împotriva izolării şi singurătăţii, un impuls profund care mobilizează şi sensibilizează fiinţa umană pentru a stabili şi întreţine relaţii cu ceilalţi.

Omul ca fiinţă socială face parte dintr-un stat, se conduce şi se ghidează după anumite reguli şi legi impuse de stat, după documente care stau la baza acestuia şi care îi dovedesc existenţa de la o anumită perioadă istorică şi care îi asigură existenţa, iar dacă acesta nu relaţionează cu statul tinde să devină o fiinţă antisocială, un paria, răzvrătit împotriva lipsurilor şi a nedreptăţilor acesteia.

Aşadar, personalitatea se consolidează prin relaţionarea cu ceilalţi, mediul social, dar ea se formează diferit, devenind şi originală. Acest fapt i-a atras atenţia lui K. Marx, care afirma în “ Teze despre feuerbach “, că: “ esenţa umană nu este o abstracţie inerentă a individului izolat, în realitatea ei personalitatea fiind ansamblul relaţiilor sociale”.