Modalități Atitudinale în Bâlbâiala Școlarilor

Argument

Întrucât limbajul detine rolul primordial în stabilirea relatiilor sociale, se impune necesitatea investigãrii si cunoasterii tulburãrilor de limbaj care îsi pun amprenta pe dezvoltarea armonioasã a personalitãtii, pe adaptarea scolarã si socio-profesionalã. Aceste cerinte sunt cu atât mai pregnante cu cât tulburãrile de limbaj, îndeosebi bâlbâiala, afecteazã posibilitãtile de exprimare verbalã independentã si autorealizarea persoanei încã din copilãrie.

Bâlbâiala reprezintã una din cele mai grave tulburãri de vorbire care împiedicã stabilirea unei relatii de comunicare normale cu cei din jur, afectând astfel stabilirea de relatii intrepersonale. De aceea, metodele si procedeele de corectare a acestei tulburãri trebuie sã aibã un caracter interdisciplinar (logopedic, medical, psihologic, social). De asemenea, orice metodã si procedeu trebuie sã fie adaptat fiecãrui caz în parte, fapt ce impune cunoasterea psihicã a bâlbâitului, analiza factorilor implicati în bâlbâiala sa, precum si a conditiilor de viatã si de mediu ale copilui bâlbâit.

Desi bâlbâiala a fost în atentia cercetãtorilor încã din cele mai vechi timpuri, anumite aspecte ale acestei tulburãri necesitã noi studii. În aceste conditii am realizat un studiu de investigare a atitudinilor implicate în manifestarea bâlbâielii, facând astfel câtiva pasi pe drumul întelegerii aspectelor psihosociale ale acestei tulburãri.

Capitolul I

Probleme generale si speciale ale bâlbâielii

I.1 Scurte consideratii istorice

Încã din cele mai vechi timpuri s-a dat o importantã deosebitã continutului si formei exprimãrii deoarece prin intermediul limbajului se pot face cunoscute gãndurile, ideile, sentimentele si se deschide calea accesului la cerintele stiintei, a experientei si a modului de viatã a societãtii. Astfel, în antichitate calitãtile verbale erau cultivate în mod insistent, iar marii oratori ocupau un loc de frunte în ierarhia socialã. În acest context, o importantã deosebitã se acordã tulburãrilor de limbaj. Este bine cunoscut exemplul lui Demostene. Plutarh descrie în lucrarea Vieti paralele cum Demostene înainte de a deveni marele orator al antichitãtii, suferea de o bãlbãialã accentuatã ce si-a pus amprenta si pe comportamentul sãu fãcându-l nehotãrât, morocãnos, timid, retras, închis în sine, etc.

Însã, primele informatii cu privire la bãlbãialã apar în scrierea hieroglificã a monumentelor Egiptului, cã si în lucrãrile de mai târziu ale unor filosofi si istorici din antichitate. Astfel, Herodot aminteste cã preoteasa Pithya recomandã bãlbãitilor sã recurgã, pentru vindecare, la schimbarea ambiantei climatice prin cãlãtorii în zonele sudice, pe meleagurile Libiei.

Tulburarea cunoscutã la toate popoarele poartã denumiri diferite, care în mod obisnuit sugereazã specificul simptomatologiei sale, tocmai prin repetarea unor sunete sau silabe: sttotern (germ.), stuttering (eng.), zaikonie (rus.) , bégaiement (fra.), etc. În locul diferitelor denumiri populare, o utilizare tot mai largã o dobândeste termenul de balbism sau balbuties, introdus de Legry (1934).

Este cu totul firesc cã asupra acestei tulburãri de vorbire, atât de caracteristicã prin manifestãrile sale, sã se fi încercat cele mai variate explicatii. În decursul vremurilor, conceptiile despre bãlbãialã au evoluat odatã cu dezvoltarea filosofiei si a stiintelor exacte.