Noțiuni despre Temperament

Capitolul I

1.1 Noţiuni despre temperament

Definirea temperamentului. Prin temperament trebuie să înţe¬legem particularităţile naturale ale comportării tipice pentru omul dai şi care se manifestă în dinamica, tonusul si caracterul echi¬librat al reacţiilor la influenţele vieţii.

Tempera¬mentul anume că este condiţionat de constituţia biologică a individului, şi de aceea se manifestă destul de timpuriu şi distinct la copii în joc, lecţii şi comunicare.

Temperamentul îşi lasă amprenta asupra tuturor manifestări¬lor psihice ale individului, el se răsfrînge asupra caracterului desfăşurării emoţiilor şi gîndirii, acţiunii volitive, influenţează asupra ritmului vorbirii. În acelaşi timp, e necesar să se tină minte că de temperament nu depind nici interesele, nici pasiuni¬le, nici orientările sociale, nici educaţia morală a personalităţii.

Învăţătura despre temperament a apărut încă în antichitate. (Medicii Hipocrate. iar apoi Gaten efectuînd observări asupra particularităţi individuale ale comportării oamenilor, au făcut încercarea de a descrie şi a ex¬plica aceste particularităţi.)fondatorul învăţăturii despre tempe¬rament e considerat medicul din antichitate Hipocrate (sec. V î.e.n.). Hipocrate considera că în corpul omului există patru sub¬stanţe: sînge, mucozitate, fiere galbenă şi neagră, în cazul bunei amestecări a acestor substanţe omul e sănătos, la o amestecare rea — el e bolnav. Una dintre substanţe predomină, ceea ce şi de¬termină temperamentul omului. Denumirile temperamentelor, da¬te după denumirea substanţelor, s-au păstrat pînă în zilele noas¬tre. Temperamentul coleric provine de la cuvîntul „chole” (fiere); sanguenic – de la „sanguis” (sînge); flegmatic – de la „phlegma” (mucozitate); melancolic – de la „melan chole” (fiere neagră).

Hipocrate considera că temperamentul depinde într-o anumită măsură de modul de viaţă al omului şi de condiţiile climaterice. În cazul vieţii sedentare se adună flegmă, iar în cazul vie¬ţii mobile — fierea, de aici şi manifestările respective ale temperamentelor. Hipocrate a descris just tipurile, însă nu a putut să le explice în mod ştiinţific.

1.2. Istoricul temperamentului

Evidenţa deosebirilor temperamentale a făcut ca acestea să fie observate şi supuse studiului de foarte mult timp. După izvoarele scrise, primul care a vorbit despre temperamente şi a încercat o clasificare a lor a fost vestitul medic al antichităţii eline Hipocrat care a trăit în urmă cu trei milenii. Hipocrat are meritele unui observator genial, dar explicaţia naivă pe care a dat-o temperamentelor (amestec al humorilor organice: sînge, fleg¬mă, fiere neagră şi galbenă) a fost de mult depăşită, rămînînd denumirile de: sanguinic, flegmatic, melancolic şi coleric. Se pare însă că aceste patru temperamente nu epuizau, prin clasificare, întreaga diversitate a conduite¬lor umane. Un alt medic antic (Galenus) găseşte că ar exista 13 tipuri de temperament. Ceea ce este de reţinut din încercarea lui Hipocrat este orientarea lui către elemente constitutive ale organismului. De-a lungul timpurilor s-au adăugat mulţi alţii care au legat temperamentul – carac¬teristică generală şi foarte stabilă – de elemente constitutive, organice.

G. Viola descrie diverse tipuri constituţionale stabilite după masa trun-chiului şi după raportul dintre dimensiunile verticală şi orizontală. N. Pende ia în consideraţie şi particularităţile hormonale şi distinge tipurile brevilin şi longilin, fiecare putînd fi stenic sau astenic.