Parentalitate

Termenul „părinte” provine din latinescul „parens” care înseamnă „a da naștere”, dar cumulează, alături de dimensiunea biologică, o dimensiune juridică și una morală; în general, dicționarele indică faptul că termenul „părinte” se utilizează pentru a desemna statusul biologic sau juridic de mamă sau de tată al unei persoane în raport cu un copil.

Parentalitatea este dificil de definit, în ciuda prezenței cotidiene a practicilor subîntinse de acest concept în viața noastră. Hamner și Turner (2001) comentează faptul că, oricât de superfluu ni s-ar păprea să ne propunem să definim parentalitatea, complexitatea vieții familiale, multitudinea și diversitatea formelor familiale, care au atras după sine și diversitatea aranjamentelor parentale, este necesar acest lucru. „Deși în trecut parentalitatea se referă la faptul că cineva era responsabil de copiii rezultați în urma reproducerii biologice, astăzi foarte multe tipuri de indivizi pot fi numiți părinți.”

Pornind de la tipologia responsabilităților parentale elaborată de Alvy, Small și Eastman analizează aceste funcții și variabilele care contribuie dimensionarea competențelor parentale:

- Asigurarea resurselor de bază

- Funcția protectivă

- Asigurarea suportului pentru dezvoltarea fizică și psihică

- Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate

Scopurile și valorile parentale au în general, o determinare culturală. Levine propune un set de scopuri parentale ierarhizat astfel: primul nivel este reprezentat de scopurile legate de sănătatea copilului, al doilea legat de securitatea economică a familiei, iar în măsura în care primele două niveluri sunt asigurate, „aspirațiile părinților pentru copil se vor concentra asupra dezvoltării unor trăsături personale și sociale, care să maximizeze funcționarea lui socială ca adult în acea cultură.

În viaţa majorităţii adulţilor, unul din momentele importante este acela în care ei devin părinţi. Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituie noţiunilor de “maternitate” şi “paternitate” pe care le co-subordonează.

Parentalitatea este o noţiune cu o sferă largă de cuprindere, cu un nivel de generalitate mai ridicat decât noţiunile de maternitate şi paternitate. Ea desemnează rolurile sociale ale părinţilor, responsabilităţile şi drepturile lor indiferent de sex, în raport cu proprii copii. A.S. Rossi, 1968 (apud.Turliuc, 2004, p. 226) a identificat patru caracteristici ale parentalităţii:

1) Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite – de a exercita acest rol sunt foarte mari în special asupra femeilor;

2) În condiţiile dezvoltării mijloacelor contraceptive şi a însămânţării artificiale, parentalitatea a devenit o chestiune voluntară, ea poate să apară ca o consecinţă a unui act sexual întâmplător, neprotejat care a fost realizat din alte motive. Astfel, există un număr mare de căsătorii care apar ca efect a sarcinilor nedorite;

3) Statutul parenteral este irevocabil. Din momentul în care dobândim acest statut, suntem legaţi de el pe viaţă. Este greu de părăsit statutul de părinte, care nu încetează după divorţul soţilor;

4) Există puţine roluri atât de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt extrem de slab pregătiţi pentru a le pune în act. Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formală şi sporadică, iar liniile care ghidează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce constituie un “bun părinte” sunt vagi.

Atitudinile părinţilor nu sunt abstracţii, ci realităţi trăite şi amintite de copil prin comportarea acestor personaje, mama şi tatăl, care sunt esenţiale pentru el. Aceste atitudini se diversifică şi se colorează la infinit. Cei doi părinţi pot avea aceeaşi atitudine fundamentală de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima în mod diferit sau asemănător.

Paternalitatea şi maternitatea au luat o nouă înfăţişare; diversele funcţii legate de ele au ajuns să fie îndeplinite fie de un soţ, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor practicându-se pe o scară destul de vastă.

Rolul mamei

Mama îndeplineşte o funcţie primordială şi fundamentală, întrucât declanşează mecanismele cunoaşterii şi ale învăţării. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste, absolută şi totală; este prima relaţie cu altă persoană. Nu este deloc indiferent dacă această relaţie este crispată sau relaxată, dacă această primă dragoste decepţionează sau produce satisfacţie.