Recuperarea lateralității la deficienții mintal

1. Deficienţa mintală – noţiuni generale

1. Deficienţa mintală – noţiuni generale

Deficienţa – se poate defini ca afectare organică şi/sau funcţională a capacităţii naturale ale unui individ de a se adapta la mediul fizic. Acest termen se poate defini şi ca orice dereglare de structură sau funcţie psihologică sau anatomică din cauza maladiilor, a unui accident, dereglări evolutive, etc.

Structura personalităţii deficientului mintal prezintă deosebiri fundamentale faţă de cea a persoanelor normale. Printre caracteristicile esenţiale şi evidente ale deficienţilor mintal, se numără diferite întârzieri în dezvoltarea fizică, motorie, întârzierea în dezvoltarea limbajului si dezvoltarea intelectuală etc.

Pe lîngă diferenţele cantitative, apar şi diferenţieri calitative între persoanele cu deficienţă mintală şi persoanele normale, cu impact negativ asupra procesului de adaptare şi integrare în comunitate a celor cu deficienţă mintală.

Trăsături clinice

-Tulburări somatice la deficienţii : cele mai importante tulburări somatice sunt deficienţe senzoriale şi motorii, epilepsia şi incontinenţa.

-Incapacităţile motorii sunt frecvente şi includ spasticitatea, ataxia şi atetoza.

-Epilepsia este comună printre deficienţii mintali, în special la cei sever.

-Tulburări psihice : anumite simptome, precum ideile delirante, halucinaţiile şi obsesiile par să fie diferite la oamenii cu deficienţă mintală şi dezvoltările de limbaj limitată. Deci pentru diagnosticarea tulburărilor psihice accentul trebuie pus mai mult pe comportament şi mai puţin pe relatările fenomenelor mintale.

-Tulburările de personalitate sunt frecvente la deficienţii mintal

2. Educarea psihomotricităţii

Conduitele psihomotorii ale fiecărui individ evoluează în funcţie de înzestrarea sa aptitudinală, de gradul de dezvoltare fizică şi intelectuală şi de influenţele educative cărora a fost supus pe tot parcursul copilăriei. Ca funcţie complexă ce determină reglarea comportamentului uman, psihomotricitatea include participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actelor de răspuns. Prin componentele sale de bază, psihomotricitatea face posibilă adaptarea pragmatică (învăţarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea socială (modalităţi de comunicare interpersonală), adaptarea estetică (tehnici de expresie corporală), adaptarea educativă.

Studiul psihomotricităţii este considerat primordial în organizarea procesului instructiv-educativ-recuperator pentru tóate vârstele şi tipurile de deficienţi, ca şi pentru persoanele obişnuite.

Educarea psihomotricităţii deţine un loc important în terapeutica

educaţională, dacă ţinem cont de faptul că deficienţa mintală este asociată, în general, cu debilitatea motrică.

In general, handicapul de intelect presupune lipsa echipamentului psihologic al primei copilării, ceea ce impune ca printr-o educaţie sistematică să se reia şi să se completeze achiziţiile privitoare la mecanismele motorii şi psihomotrice, care constituie baza pentru toate mecanismele mentale, pregătind formele de activitate intelectuală superioară.

Educaţia psihomotrică constituie o educaţie de bază în şcoala elementară întrucât ea condiţionează întregul proces de învăţare şcolară. Procesul de învăţare nu poate fi eficient "dacă copilul nu are conştiinţa corpului său, nu cunoaşte lateralitatea sa, nu se poate situa în spaţiu, nu este stăpân pe timp şi nu a câştigat o suficientă coordonare şi stabilitate a gesturilor şi mişcărilor sale."

Iniţierea oricarui program de terapie educaţională a psihomotricităţii

trebuie să fie precedată de o evaluare a achiziţiilor psiho-motrice de care dispune fiecare copil la un moment dat, făcându-se astfel o comparaţie cu cele pe care ar trebui să le aibă.

Una din manifestările esenţiale ale vieţii este mişcarea. Aceasta se

realizează de către muşchi în strânsă legatură cu SNC şi SNP. In acest

mecanism complex muşchii realizează efectiv acomodarea organismului la

modificările permanente ale mediului exterior. Pe baza informaţiei

primite din mediul exterior şi interior, SN integrează şi apoi emite comenzi, care prin fibrele nervoase eferente ajung la muşchii cu care intră în legătură prin intermediul plăcilor motorii. Rezultatul acestor comenzi sunt contracţiile musculare, care se traduc prin mers, precum şi prin mişcări de orice alt ordin : mimică, vorbire, etc.