Rolul Familiei în Integrarea Socială a Copiilor cu CES

I. Fundamente teoretice

În societățile moderne, familia reprezintă “nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia” (W. Good). De aici, rolul primordial universal și permanent al familiei, ca și numeroase și importante consecințe în cele mai variate domenii socio-culturale. Malinovski (1944) consideră că educația, este una dintre nevoile fundamentale, alături de nevoia de subzistență, înrudire, adăpost, protecție, activitate, igienă ale ființei umane de pretutindeni și din totdeauna; familia (nucleară) reprezentând răspunsul cultural imediat la aceste nevoi.

În primii ani de viață, în care sunt așezate bazele personalitații umane, familia reprezintă întreaga “societate” a copilului. Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin latura biologică si/sau cea psihosocială” (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p.17)

1. Rolul familiei în educarea copiilor pentru a interacţiona social

Rolul familiei este fundamental, atât în ceea ce priveşte recuperarea medical-psihologică cât şi în ceea ce priveşte integrarea şi educaţia pentru societate. Este recomandat ca părinţii să-l trateze pe copilul cu dizabilităţi, în cadrul relaţiei de comunicare şi interacţiune cotidiană, ca pe orice copil normal dar, totodată, să întreprindă toate demersurile instituţionale, sanitare şi educaţionale pentru a-l recupera şi integra social.

Socializarea nu este un proces mărginit şi temporar, pentru că orice individ participă vrând-nevrând la viaţa socială şi trebuie să se adapteze permanent schimbărilor care apar în societate, fiind tot timpul supus unor cerinţe şi provocări sociale.

Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Are nevoie de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a comunităţii. Pentru a socializa cu o persoană cu dizabilităţi este important să: beneficieze de intervenţie individuală; participe la activităţile de grup.

Copilul și familia formează o unitate, copilul aparține mamei, tatălui, întregii familii și prin ei întregii omeniri atât cu perfecțiunile cât și cu imperfecțiunile lui. Atât copilul cât și familia acestuia au nevoie de suport pentru a învinge temerile, neputința și disperarea.

Atitudinea părinților este în măsură să influențeze și atitudinea copiilor normali din aceeași familie vis a vis de fratele său, astfel părinții cu o atitudine sănătoasă vor avea în copiii lor un suport prețios. Dezvoltarea unor relații armonioase de natură să respecte nevoile fiecărui membru al familiei, căutarea unui sens în toate aceste eforturi ale familiei vor constitui câștiguri pe termen lung ale tuturor membrilor. Tactul și înțelepciunea familiei, comportamentul matur al acesteia prin care copilul cu dizabilități să nu se îndoiască niciodată de dragostea părinților, climatul psihofamilial cald și optimist reprezintă factorii de bază ce condiționează dezvoltarea și structurarea personalității oricărui copil. În viața de familie un rol deosebit îl are crearea unui climat sau mediu familial optim, bazat pe înțelegere și dragoste. Căminul familial, casa în care trăim, este un spațiu cu totul aparte, deosebit de important pentru viața conjugală a soților, dar și pentru creșterea și educarea copiilor. Climatul, mediul familial are cel puțin trei dimensiuni: factor de coagulare în plan afectiv, loc de ocrotire, de siguranță și spațiu eterogen pentru învățarea primelor experiențe de socializare. Rolul părintelui în existența copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găsește forța și secretul de a lansa pe traiectoria vieții un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun și, prin aceasta, predispus la o anume fericire. Părintele nu are dreptul și nu poate să se substituie copilului său, pe care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o ființă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita, stimula și consolida manifestarea autonomiei și eficienței sale umane. Se spune că "profesia" de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educație a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădinita, iar apoi cu școala. Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă – familie) în opera de formare pentru viaţă a copilului este condiţionată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă. Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea şi competenţa în munca educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu sens familie-grădiniţă, grădiniţă-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii: educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor. Stabilirea unui program comun de educație în grădiniță și în familie, fixarea unor sarcini ale educației în familie care să susțină, să întărească și să întregească munca educativă din grădiniță sunt condiții de asigurare a unei unități de vederi a grădiniței și familiei.