Biserica a sprijinit Armata Română în Primul Război Mondial consecințe benefice ale unității naționale asupra unității bisericești

BISERICA A SPRIJINIT ARMATA ROMÂNĂ ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Dinamica relațiilor Biserică - Stat , o perspectivă ortodoxă

Biserica, ca și comunitate a creștinilor, cuprinde și unește pe toți cei ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a le comunica acestora Viața Sa, care este Înviere și victorie asupra mortii. Ea reprezintă comunitatea și comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Fiul în Duhul Sfant, precum și forma vazută a unei raportări suprafirești la Iisus Hristos - Cuvantul lui Dumnezeu întrupat in istorie. Cunoaștem faptul că Biserica are o alcătuire, o constituție teandrică, ea unind timpul cu vesnicia, istoria cu supraistoria ori cu metaistoria. Rolul Bisericii nu este acela de a înveșnici istoria, ci de a o sfinți. Misiunea ei este eshatologică, și anume aceea de a-l răscumpăra pe om pentru veșnicie, de a-l desprinde pe el de această lume, în vederea obținerii adevăratei sale cetățenii - Împărăția Cerurilor, care nu este în și din lumea aceasta. Biserica este supraistorică, metaistorică, dar în același timp se află în istorie pentru că Hristos Domnul S-a întrupat în istorie, iar Biserica pe care a întemeiat-o cu “însuși scump sângele Său” a rămas în istorie pentru a-l răscumpăra pe om pentru supraistorie. Biserica nu ignoră, nu refuză și nu respinge istoria, ci și-o asumă, fiindcă misiunea ei este nu numai eshatologică ci și istorică - căci omul trăiește în istorie, într-un timp și spațiu circumscris, din punct de vedere istoric si geografic.

Statul nu este de sorginte ori de esență divină, dar corespunde rânduielii dorite de Dumnezeu, el are o demnitate bine delimitată care invocă si impune supunere si ascultare din partea tuturor. Relaționarea între Biserică și Stat se întemeiaza și se fundamentează pe faptul că Biserica este atât o realitate duhovnicească, mistică, cât și o realitate instituțională, socială, istorică, iar omul, ca subiect al istoriei și, în fond al unei organizări statale, aparține atât Împărăției Cerurilor, cât și celei a Cezarului conform cuvântului Mântuitorului Iisus Hristos „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”(Matei 22, 21). Mai mult decât atât, Apostolul Pavel dă comandamente precise în ceea ce privește acceptarea deplină a autorității statale spunând: “Dați deci tuturor cele ce sunteți datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste și celui cu teama, teamă.” (Rom. 13,7) căci “cel ce se împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente învederează faptul ca Biserica și societatea civilă, din care face parte și statul, sunt două realități distincte, prima ocupându-se în mod direct de mântuirea credincioșilor în vreme ce statul se ocupă de problemele legate de viața de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urmă reducându-se la veacul acesta.

În mod tradițional, relațiile dintre Biserică și Stat în țările majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al simfoniei, adică al armoniei, al sincronizării, al înțelegerii și cooperării dintre două instituții deosebite și distincte: una spirituală si cealaltă politică, pe care le unea însă, viața socială comună a credincioșilor Bisericii și a cetățenilor Statului. Biserica s-a rugat permanent pentru Stat, așa cum o face până astăzi, dar adesea ea se și ruga de Stat, ca să o ajute. Statul, la rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să o aservească. “Oricum, în viața poporului român, Biserica Ortodoxă n-a fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent real al Statului, ci spațiul în care lumea trecătoare a pamântului se întalnește cu Împărăția veșnică a cerului, arcul dintre “arșița” zilei de acum și speranța zilei de apoi. În acest sens, în toata istoria ei, simfonia dintre Biserică și Stat a fost marcată de tensiunea dintre ideal și insuficientă, dintre tradiția continuității și tendința înnoirii” .

Biserica și Armata până în secolul al XIX-lea

Din punct de vedere moral războiul este un rău, iar pacea un bine. Creștinismul a condamnat războiul și l-a prezentat ca un rău ce apare în viața credincioșilor. Dar de la începuturi creștinii au răspuns îndatoririlor militare, iar Biserica nu a cerut acestora să părăsească armata romană nici chiar în timpul persecuțiilor.

„Participarea creștinului la orice fel de război vine în vădită opoziție cu credința sa. Dar și tolerarea nedreptății ce se face celor nevinovați este culpabilă” . Această concluzie cu valoare de aforism a lui Georgios Mantzaridis exprimă cel mai bine atitudinea Bisericii Ortodoxe față de război și stagiul militar. Biserica se opune participării creștinilor la războaie de cucerire, însă încuviințează satisfacerea serviciului militar și participarea la războiul pentru apărarea patriei. Biserica Ortodoxă se roagă pentru pacea întregii lumi, atât prin rugătorii știuți și neștiuți, cât și liturgic: „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre Pentru pacea a toată lumea Domnului să ne rugăm!”. Oamenii trăiesc în păcat, iar războiul este o consecință a păcatului. Biserica însă are datoria să mențină nealterat îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos la pocăință, nonviolență și iertarea vrăjmașilor.

Biserica și Armata sunt două instituții cu istorie și tradiție, cu asemănări și deosebiri, care apără oameni și popoare și promovează pacea care vine de la Hristos - Pacea lumii. „Conlucrarea Bisericii cu Armata este o realitate și o constantă a istoriei Neamului românesc, știindu-se că încă de la începutul secolului al III-lea, Biserica noastră are sfinți din rândul militarilor și că în armata Sfântului Constantin cel Mare existau foarte mulți creștini. Armata, apărând patria, apără implicit și Biserica, inamicii Statului fiind și inamici ai Bisericii. Sigur că Biserica din totdeauna a condamnat la nivel personal violența și războiul, însă nu a condamnat niciodată apărarea Patriei. Misiunea comună a Bisericii Ortodoxe și a Armatei Române este aceea de a apăra omul și valorile tradiționale ale neamului nostru, cu atât mai mult cu cât astăzi, datorită secularizării excesive, suntem aproape de a renunța la aceste valori” .

În tot trecutul neamului nostru Biserica Ortodoxă a fost alături de credincioșii ei, împărtășind împreună cu ei atât bucuriile, dar mai ales necazurile. Presupunerea că anumiți preoți de parohie vor fi fost alături de ostașii lui Ștefan cel Mare sau a celorlalți domni români care s-au ridicat cu oștile lor împotriva unor oști străine cotropitoare. Este cunoscut mai târziu numele lui „popa Stoica din Fărcaș”, din Oltenia, luptător în oastea lui Mihai Viteazul.

Clerul ortodox român a fost mereu prezent în marile evenimente din secolul al XIX-lea: Răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, Revoluția din 1848/1849, lupta pentru realizarea unirii Principatelor, Războiul de Independență, iar mai târziu în cursul Primului Război Mondial.