Buddhismul Tibetan - Cadrul Mahayanic

INTRODUCERE

Buddhismul a fost singurul mesaj religios şi filosofic al Indiei care s-a răspândit mult dincolo de hotarele patriei sale de origine. Cucerind Asia spre nord şi spre est, el a devenit în acele vaste regiuni crezul maselor şi le-a modelat vreme de veacuri civilizaţia. “Fenomenul acesta tinde să ascundă faptul că în esenţă buddhismul este destinat numai celor puţini fericiţi”1.

Doctrina filosofică aflată la rădăcina numeroaselor trăsături populare fascinante nu este tipul de învăţătură care poate deveni accesibilă tuturora. Se consideră că dintre toate numeroasele răspunsuri oferite de-a lungul mileniilor în toate cele patru colţuri ale lumii ca soluţie la enigmele vieţii, aceasta poate fi situată printre cele mai intransigente, obscure şi paradoxale.

Se consemnează faptul că într-o zi a fost adusă la cunoştinţa lui Buddha următoarea relatare complicată:

“Un anumit călugăr, Stăpâne, săvârşise o greşeală pe care el o considera ca fiind o greşeală, pe când ceilalţi călugări considerau acea greşeală ca nefiind o greşeală. Ulterior, el a început să considere acea greşeală ca nefiind o greşeală, iar ceilalţi călugări au început să considere acea greşeală ca fiind o greşeală Atunci călugării aceia au hotărât să-l alunge pe călugărul respectiv din pricina refuzului său de a-şi recunoaşte acea greşeală Atunci călugărul şi-a strâns tovarăşii şi prietenii dintre călugări de partea sa şi a trimis un mesager tovarăşilor şi prietenilor săi aflaţi printre călugării din toată ţara Iar partizanii călugărului alungat au rămas de partea acelui călugăr alungat şi l-au urmat pe dânsul”.

Budddha, atunci, a exclamat cu glas jalnic: “Ordinul este scindat! Ordinul este scindat!”2 , formulă ce va rezuma la modul esenţial dezvoltarea ulterioară a buddhismului. Buddha nu putea să aibă succesor. El revelase Legea (dharma) şi întemeiase comunitatea (samgha): trebuia acum să se codifice Legea, adică să se culeagă predicile Preafericitului şi să se fixeze canonul. Marii discipoli, Sāriputra şi Mandgalyāyana, muriseră. Cât despre Ananda a fost timp de 25 de ani servitorul credincios al Maestrului, el nu era arhat: nu avusese timpul de a-şi însuşi tehnicile de meditaţie.

Iniţiativa de a ţine un conciliu de 500 de arhaţi i-a aparţinut lui Mahākāsyapa, şi el profund preţuit de Buddha, dar având un caracter rigid şi intolerant, opus binevoitorului Ananda. După tradiţia comună, Conciliul a avut loc într-o vastă peşteră pe lângă Rājagrha, în timpul anotimpului ploios de după moartea Maestrului, şi a ţinut şapte luni. Majoritatea izvoarelor citează o gravă tensiune între Mahākāsyapa şi Ananda. Nefiind arhat acesta din urmă îşi vede refuzat dreptul de a participa la Conciliu Ananda se retrage în solitudine şi ajunge foarte repede la sfinţenie. El este atunci admis sau, după alte versiuni, pătrunde în mod miraculos în peşteră, demonstrându-şi astfel virtuţile yogice. Prezenţa sa era de altfel indispensabilă, căci Ananda era singurul care auzise şi învăţase pe de rost predicile Preafericitului. Răspunzând întrebărilor lui Mahākāsyapa, Ananda a recitat predicile. Răspunsurile constituie ansamblul textelor sūtra. Textele care formează “coşul” (pitaka) Disciplinei, vinaya, au fost comunicate de un alt discipol, Ūpāli. La puţin timp după asta, Mahākāsyapa, l-ar fi acuzat pe Ananda de mai multe erori (cinci sau zece) comise în timp ce-l slujea pe Preafericitul. Cele mai grave erau acelea de a susţinut admiterea călugăriţelor şi de a fi scăpat prilejul de a-i cere Fericitului să-şi continue viaţa până la sfârşitul actualei perioade cosmice. Ananda a trebuit să-şi mărturisească greşelile în public, dar el triumfă în cele din urmă şi devine personajul principal al samgha. El ar fi trăit restul vieţii urmând exemplul maestrului său, adică călătorind şi predicând Calea.

Acesta ar fi unul din evenimentele esenţiale ale disensiunilor care au continuat, agravându-se, şi pare sigur că diversele “secte” existau deja spre mijlocul sec. IV î.e.n. în conciliul de la Vaisāli s-a condamnat practica unor călugări care acceptau aur şi argint, fiind obligaţi să admită verdictul. La puţini ani după conciliul de la Vaisāli, un călugăr, Mahādeva, a proclamat la Pataliputra cinci teze destul de insolite privind condiţia de arhat. El afirma că: 1) un arhat poate fi sedus în vis; 2) că el mai este supus ignoranţei; 3) şi greşelilor; 4) că poate progresa pe Cale cu ajutorul altuia; 5) că poate dobândi concentrarea pronunţând anumite cuvinte. O atare diminuare a condiţiei de arhat oglindeşte reacţia împotriva autopreţuirii exagerate a celor care se considerau “eliberaţi în viaţă”. Foarte curând comunităţile s-au divizat în partizane şi adversare ale lui Mahādeva. Aceste evenimente care stau sub semnul schimbării, al disensiunii, nu vor împiedica difuziunea buddhismului, ajutată de evenimentele istorice importante care au avut loc în acele perioade.

“Primul a fost invazia lui Alexandru cel Mare care a avut consecinţe decisive pentru India, de aici înainte deschisă influenţelor elenistice”3, rezultatele acestei prime adevărate întâlniri cu Occidentul n-au întârziat să se facă simţite în cultura şi politica indiană.