Chipul contemporan al preotului, o viziune patristică

INTRODUCERE

Şi în perioada anterioară lui 1948 se întâlnesc figuri de preoţi luminaţi şi însufleţiţi întru a-şi aduce păstoriţii în strânsă comuniune cu Hristos şi între ei, întru a-i face receptivi faţă de învăţătura şi harurile Lui, pentru ca, întăriţi de acestea, să poată străbate mai cu bărbăţie cărările cele grele ale vieţii.

Însă la vremea aceea nu exista un program pastoral întocmit pe temei de cunoaştere a psihologiei şi nevoilor credincioşilor. Nu existau preocupări privind îndrumarea, organizarea şi promovarea sistematică a activităţii pastorale a preoţimii. Puţinul care se făcea în acest domeniu era mai mult lucru al iniţiativei şi priceperii câtorva preoţi mai inimoşi.

Primele semne ale începerii unei noi vieţi în Biserica noastră au prins a se arăta după 1948, prin întoarcerea tuturor preoţilor la altare, adică întoarcerea la Hristos, modelul suprem şi de totdeauna al preoţiei creştine. Întoarcerea la comuniunea cu Hristos a adus pentru preoţi eliberarea de sub puterea de atracţie exercitată de cele din afară, creându-le astfel posibilitatea de a se concentra asupra celor duhovniceşti şi de a-şi fixa poziţia de pe care trebuie iniţiate toate acţiunile sacerdotale. Numai prin comuniunea cu Hristos, preotul îşi dobândeşte acea capacitate de a-şi pune toate puterile sale în slujba credincioşilor, a semenilor săi şi de a se jertfi dezinteresat pentru binele lor, pentru binele oamenilor.

Activitatea pastorală se caracterizează, în primul rând printr-o hotărâtă orientare spre apostolatul social. Precum întoarcerea la altare şi comuniunea cu Hristos duc la activitatea liturgică, aşa şi viaţa liturgică îndrumă către apostolatul social. Prin slujbele sale, Biserica urmăreşte sfinţirea credincioşilor dar nu pentru a-i îndepărta de lume, de oameni, ci de a-i pune în condiţia de a li se devota mai cu dinamism, mai total, mai dezinteresat. Lucrând pentru sfinţirea credincioşilor, Biserica lucrează pentru formarea lor în aşa fel ca întregul potenţial duhovnicesc pe care şi-l agonisesc ei, să-l valorifice în munca lor profesională, în diferitele situaţii concrete ale vieţii, în legăturile cu semenii lor. Deosebit de importantă este şi porunca iubirii. Desigur porunca aceasta ne obligă să ne îndreptăm mai întâi către Dumnezeu ( Matei XXII,37). Dar cum Dumnezeu nu aparţine sferei empirice, practic fapta noastră de iubire o vom îndrepta asupra celor care ca şi noi aparţin sferei vieţii concrete şi anume o vom îndrepta asupra semenilor noştri care sunt reprezentanţii lui Dumnezeu. În practică, iubirea creştină faţă de semeni prezintă un dublu aspect: curativ şi preventiv. Sub aspect curativ, iubirea creştină înseamnă intervenţia spontană în sensul ajutorării unui semen sau a unui grup de semeni de a se elibera, de a depăşi, de a birui unele rele, lipsuri, necazuri, slăbiciuni. În timp ce iubirea curativă intervine după ce răul s-a produs, iubirea preventivă intervine cu mult înainte de apariţia lui, urmărind să determine măsuri menite a crea acele condiţii de viaţă care să facă imposibilă apariţia relelor, nedreptăţilor, suferinţelor sociale.

Dacă iubirea creştină faţă de semeni îl obligă să ajute pe cel aflat în necazuri, aceeaşi iubire îi impune să facă tot ce-i stă în putinţă pentru ca pe viitor nici unul dintre semeni să nu mai ajungă la strâmtori,lipsuri sau suferinţe.

Dintre principiile care au ghidat activitatea pastorală a preoţilor noştri după 1948 amintim la loc de frunte pe acela al slujirii. Misiunea preotului este aceea de a sluji, nu de a fi stăpân. De a se jertfi, nu de a impune altora jertfă. De a fi mereu prezent lângă nevoile credincioşilor, ale oamenilor, de a se devota lor cu hotărâre, cu pasiune. Cuvintele Mântuitorului în această privinţă sunt categorice: „ Fiul Omului n-a venit ce să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea sufletul Său preţ de răscumpărare pentru mulţi” ( Matei XX, 28).