Chipuri de Preoți și Călugări Misionari

Teologia ortodoxă foloseşte cu precauţie şi rezervă terminologia misionară care s-a impus în creştinismul occidental în cursul secolelor trecute. Noţiunea de “misiune” are, din Răsărit o rezonanţă istorică prozelitistă şi de aceea există încă o mare suspiciune în ceea ce o priveşte

Misiune (de la verbul latinesc “mitto-ere”) înseamnă trimiterea Bisericii în lume, întemeiată prin cuvintele lui Hristos către Apostolii Săi: ”Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19), dar mai ales pe trimiterea văzută a Fiului şi a Duhului Sfânt, iniţiată de Tatăl: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi” (Ioan 20,21). Aşadar, misiunea Bisericii îşi are originea în Însăşi Fiinţa Divină, în chiar viaţa Sfintei Treimi, a iubirii transmise de Tatăl prin Fiul în întreaga lume. Ea nu se mărgineşte doar să propovăduiască Evanghelia, ci include iertarea păcatelor prin botez (Fapte 2,38), vindecarea celor bolnavi (Luca 9,1-2)

În comparaţie cu Occidentul, unde “misiunea” evocă spaţiul, teritoriul, contextul, extinderea vizibilă a Bisericii prin înfiinţarea de comunităţi creştine, în Orient, “misiunea” se identifică cu tradiţia şi evocă istoria, continuitatea Bisericii în timp, ţinerea poporului credincios într-o continuitate fizică şi istorică a credinţei.

Pentru preotul ortodox şi pentru credincioşii săi, misiunea cea adevărată, în vederea desăvârşirii sufletului şi iubirii aproapelui îşi are sorgintea în cele trei demnităţi (slujiri) ale Mântuitorului Iisus Hristos: slujirea de a propăvădui, slujirea de sfinţi si slujirea de a conduce turma încredinţată prin hirotonie pe calea mântuirii.

Adevăratul slujitor trebuie să fie trăitor în Hristos: ”Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să ia crucea şi să-Mi urmeze”(Marcu8,34).

Misiunea, pe lângă vocaţie, este şi o însuşire morală “Cel ce va învăţa şi va face, acela mare se va chema”(Matei 5,13). Însuşirile morale ale slujitorului reprezintă exemplu de urmat pentru credincioşi şi în acelaşi timp au puterea de a modela şi de a atragepe cei care au atitudini anarhice şi sunt rău influienţaţi.

Misiunea de a învăţa, de a sfinţi şi de a fi conducător de comunitate are şi o responsabilitate umanistă: “Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului ”(Matei 5,13). Credincioşii trebuie feriţi de sminteală şi preveniţi asupra pericolului grupărilor anarhice care caută dezbinarea, tulburarea credincioşilor, abaterea lor de la condiţiile de viaţă ale vremii în care trăim, negarea tradiţiilor străvechi, denigrarea spiritualităţii noastre

Puterea exemplului personal este foarte important în propovăduirea Cuvântului. Viaţa preotului trebuie să fie o viaţă de rugăciune şi de evlavie. Numai prin rugăciune necontenită şi stăruitoare, cuvântul său se poate concretiza în fapta şi susţine caracterul sacerdotal al preoţiei, ferindu-l pe preot de a se îndepărta de viaţa creştină şi ajutându-l să se ridice deasupra preocupărilor şi grijilor pământeşti, pentru a rămâne un adevărat îndrumător spiritual al credincioşilor săi prin viaţa şi existenţa sa creştină