Cultul Creștin

PRELIMINARII

Dumnezeu este Creatorul şi Proniatorul nostru, al oamenilor şi al lumii întregi, adică El ne-a făcut şi ne poartă de grijă. Pentru aceasta suntem datori să-L cinstim şi să ne supunem sfintei Lui voinţe. Actul sau actele prin care ne arătăm iubirea, cinstea şi supunerea ce datorăm lui Dumnezeu se numesc cu un cuvânt sau termen consacrat cultul divin.

Cuvântul cult este de origine latinească şi derivă de la formă de supin (cultum) averbului colo,-ere, care însemnează: a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora.

Cultul înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfinţirea omului sau împărtăşirea harului dumnezeiesc. El este o manifestare externă a religiozităţii omeneşti. Cultul ar putea fi definit: omul în căutarea lui Dumnezeu în timp ce Revelaţia poate fi definită ca Dumnezeu în căutare.

Parafrazând pe părintele Liviu Stan, cultul este parte integrantă a Tradiţiei, el a fiinţat împreună cu cateheza apostolică, înainte de aşternerea în scris a scrierilor Noului Testament. Tainicul experiat în sânul comunităţii bisericeşti este cel care a determinat şi organizarea instituţională şi socială a Bisericii. Cultul a fost astfel, mediu de împărtăşire a harului, formă de exprimare şi păstrare a adevărului revelat, dar şi nucleul spiritual care a dus la închegarea şi organizarea comunităţilor în Biserica primară. Pe de o parte, cultul a fost etalonul prin care s-a măsurat atât fidelitatea faţă de adevărurile de credinţă ale Bisericii, cât şi faţă de rânduielile ei primare şi autentice de organizare socială şi juridică. În cult şi-au găsit izvorul, modelul şi forma de exprimare toate rânduielile de bază, sau toate principiile canonice fundamentale ale Bisericii, iar toate formele de organizare socială şi toate rânduielile legate de aceasta s-au dezvoltat simetric, în concordanţa cu rânduielile şi formele de cult.

Pe de altă parte, cultul a fost experiat ca întâlnirea cu Hristos în actele Sale mântuitoare, sub chipul văzut al materiei şi al actelor sensibile, care nu sunt nişte simple simboluri, separate de har, ocazionând doar lucrarea harului, ci ele sunt pline de putere dumnezeiască. Bipolaritatea văzut-nevăzut, creat-necreat, imanent-transcendent pe care s-a constituit cultul l-a făcut accesibil doar celor care se deschideau prin credinţă, după cum afirmă Leon cel Mare: „Pentru a putea fi părtaşi cu adevărat la sfinţenia Lui, Domnul nostru Iisus Hristos a limitat prezenţa lui fizică între ucenicii Săi, dar nu înainte de a împlini totul ce era necesar pentru propovăduirea Evangheliei şi pentru tainele Noului Legământ… apoi, S-a înălţat la cer şi a trimis pe Sfântul Duh în care şi prin care va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor, sesizat fiind doar prin credinţă”.

Evlavia creştinului ortodox îşi găseşte satisfacţie deplină în cultul Bisericii dreptmăritoare. Acest cult, care are un profund caracter hristologic şi eclesiologic, este un dialog viu între Dumnezeu şi comunitate. Dumnezeu le vorbeşte credincioşilor prin Biserică şi li se dăruieşte prin Sfintele Taine. Între cultul ortodox şi dogmă este o legătură strânsă. Biserica are certitudinea că între credinţă şi trăire, între lex credendi şi lex orandi nu există despărţire, că ele se intercondiţionează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia - încununarea cultului ortodox - şi că Euharistia confirmă doctrina.

Privit după latura subiectivă (omenească), cultul este o însuşire naturală sau oconsecinţă firească şi necesară a sentimentului religios. El este dat sau cuprins în însăşi noţiunea sau concepţia de religie. Deşi manifestarea cea mai cunoscută a cultului este rugăciunea, aceasta nu caracterizează şi nu defineşte complet cultul. Elementele constitutive al cultului sunt totalitatea sentimentelor, gesturilor, simbolurilor, actelor, formulelor şi rugăciunilor prin care omul încearcă să intre în relaţie cu divinitatea.

Sentimentul religios se traduce, deci, în primul rând, sub forma conştiinţei pe care o avem despre majestatea, atotputernicia şi infinită superioritate şi perfecţiune a lui Dumnezeu. Din această conştiinţă decurge în chip natural o atitudine de subordonare a noastră faţă de Fiinţa supremă, care se traduce, implicit, în forme de cinstire, de adorare. Aceasta este originea şi germenele, fiinţa cultului.

Cultul înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, pe de o parte, cinstirea sau respentul faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte mijlocind sfinţirea omului sau împărtăşirea harului dumnezeiesc.

Însă, cultul nu e numai o laudă a credincioşilor adresată unui Dumnezeu ce se ţine la distanţă de ei şi e ascuns într-o înălţime neapropiată, ci un dialog real între ei şi Dumnezeu, credincioşii adresându-i rugăciunea şi Dumnezeu care e simţit prezent şi lucrător, răspunzând cu mângâierile, întăririle, cu împlinirile efective ale celor cerule de ei. Ei nu cântă numai psalmi de cuprins general, de preamărire comună a lui Dumnezeu, ci se roagă pentru împlinirea trebuinţelor concrete şi proprii ale lor şi ale celor împreună prezenţi în biserică sau şi ale celor absenţi dar apropiaţi lor.