Eliberarea omului din păcat și îndreptarea prin Taina Spovedaniei după Noul Testament

INTRODUCERE

“Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să spună’’…(Eclesias 1,8)

“Toată făptura suspină laolaltă şi este până acum în dureri de naştere. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, noi singuri suspinăm în noi înşine, aşteptând cu nerăbdare înfierea, răscumpărarea trupului nostru’’. (Romani 8,22-23).

Suspinul acesta ,,din adâncuri’’ este un ecou misterios al conştiinţei neliniştite din pricina păcatului. Dacă trăim în palate sau în colibe, oriunde am fi mustrările conştiinţei ne tulbură şi de efectele păcatelor nu putem scăpa.

Astfel se naşte nemulţumirea de viaţa şi dorinţa unei eliberări.

Nemulţumirea de viaţă şi neliniştea conştiinţei izvorăsc din realitatea păcatului, iar dorinţa eliberării se naşte din dorinţa mântuirii, din necesitatea curăţirii.

Vrem să fim liberi. Tindem spre libertate din toate puterile noastre sufleteşti, aşa cum tind florile spre lumină şi luptăm, necruţând cele mai mari jertfe pentru libertate. Dar ce este libertatea?

Libertatea este independenţă faţă de patimi, faţă de pofte şi faţă de păcate. Este liber cine nu e stăpânit de nici un gând rău şi de nici un sentiment vinovat. Este liber cine are conştiinţa curată şi sufletul nepătat . Cine face păcatul - a zis Mântuitorul - rob este păcatului (Ioan 8, 34). Mântuirea e darul suprem pe care ni l-a dat Fiul lui Dumnezeu prin coborârea Sa în lume. Dobândind acest bun sufletesc ne eliberăm din robia păcatului.

Despre ,,mântuire” s-a vorbit şi înainte de venirea pe pământ a lui Iisus Hristos. Îndemnurile la pocăinţă curată ne amintesc de strigătele îndurerate ale profeţilor, după cum ne vorbesc şi de sclipirile intermitente ale conştiinţei morale, din cursul istoriei la diferite religii şi popoare . La triburile din Africa, Asia, America de Nord, întâlnim diferite forme de mărturisire a păcatelor, uneori publică, alteori secretă; uneori individuală, alteori colectivă. De obicei se mărturiseau în faţa preoţilor, vrăjitorilor, părinţilor, prietenilor, poporului, păcatele privitoare la atingerea lucrurilor sfinte.

Ritualurile care însoţeau mărturisirea erau: îmbăierea, stropirea cu apă, alungarea duhurilor rele, arderea lucrurilor sau a animalelor asupra cărora erau trecute păcatele, scuiparea, vărsarea, sau facerea de crestături pentru a curge sânge.

Apoi în diferite tradiţii mărturisirea era urmată de acte de penitenţă . Nu putem însă uita de o distincţie esenţială. În vreme ce cauza ultimă a ,,mântuirii” în păgânism este înţelepciunea, iar în iudaism dreptatea în creştinism este harul lui Dumnezeu.

CAP.I INSTITUIREA TAINEI

1. Darul iertării păcatelor.

Evanghelia Mântuitorului răsună de noutatea unor cuvinte care uimesc prin conţinutul lor religios: ,,Să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ puterea să ierte păcatele” (Marcu 2, 10).

Iertarea păcatelor este misiunea întrupării Lui …”căci El va mântui poporul său de păcate’’(Matei 1,21). El iartă femeia adulteră (Ioan 8,11), pe cea păcătoasă, pe slăbănog. Era prieten cu vameşii şi cu păcătoşii cu scopul de ai converti. El îşi dă trupul şi sângele spre iertarea păcatelor. Celor ce nu-şi asigură iertarea păcatelor şi haina de nuntă pentru ospăţul împărăţiei cereşti, le pilduieşte o grea osândă.

Mântuitorul transmite Apostolilor slujba şi prerogativa iertării păcatelor. Aici e Taina.

Mântuitorul face prima făgăduinţă a acestui act înfricoşător - căci e dumnezeiesc - Sfântului Apostol Petru când îi adresează cuvintele memorabile: ,,Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16,18-19). Ce însemnătate au aceste stihuri celebre nu numai prin cuprinsul lor enigmatic, dar şi prin comentariile contradictorii ce li s-au făcut în curgerea veacurilor?…