Iisus Hristos ca arhiereu după Sfânta Scriptură

I. ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU ŞI RELAŢIA LUI CU ISTORIA ŞI COSMOSUL

Epistola către Evrei începe cu un Prolog (1, 1 – 4), de o inegalabilă factură teologică şi stilistică, al cărui conţinut defineşte, cât se poate de clar, poziţia actuală a Fiului lui Dumnezeu, oferind în numai opt propoziţii, Persoanei şi misiunii lui Iisus Hristos, ca Fiu, o prezentare, care prin bogăţia să teologică, exegetică ocupă un loc unic în Noul Testament

Ca Fiu şi expresie absolută a fiinţei Tatălui (1, 3) aşa cum e prezentat în prolog, Iisus Hristos este Revelaţia prin excelenţă; El este superior profeţilor şi îngerilor precum şi lui Moise, care au fost numai intermediari ai Revelaţiei şi ai Legii dată de Dumnezeu poporului Său (1,1 – 4,13). Ca Dumnezeu – Om, El e Preot fără pată şi desăvârşit, compătimitor şi credincios, a Cărui jertfă are o valoare infinit mai mare decât toate cele săvârşite împreună, odinioară, în cadrul cultului vechi, de preoţii seminţiei lui Levi (4,14 – 10,18). Astfel, Noul Legământ este Cuvântul lui Dumnezeu transmis direct prin Fiul, superior întru toate celui vechi, care i se substituie.

Ideea dominată a prologului este marea dramă a istoriei revelaţiei şi a mântuirii, în centrul căreia se găseşte Persoana lui Iisus Hristos : El se află în relaţii transcendente cu Dumnezeu Tatăl, participă la crearea lumii, ocupă un loc privilegiat şi definitiv în revelaţie, curăţind, prin jertfa Sa, omenirea de păcate, mântuind-o

Aceste multiple aspecte ale fiinţei Fiului şi diversele faze rolului Său cosmic şi istoric, ar putea fi grupate în trei idei principale. Atât în raport cu oamenii, cât şi cu Dumnezeu, Hristos Se reprezintă: 1. – cu atributele unui profet, vorbind în numele lui Dumnezeu: 2. - a unui împărat ceresc, Care şade de-a dreapta Tatălui şi 3. – cu ale unui preot, care săvârşeşte lucrarea sacerdotală prin excelenţă: iertarea sau ştergerea păcatelor omenirii.

Faptul că autorul începe epistola cu un Prolog, care are în centru Persoana lui Iisus Hristos, în calitatea să de Dumnezeu adevărat, reliefată prin atributele definitorii ale fiinţei dumnezeirii Tatălui, nu este deloc întâmplător. Ţinta să era a prezenta lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos în calitatea să de Arhiereu şi efectul ei asupra omenirii, nu numai sub aspectul său temporar, cât mai ales sub aspectul ei veşnic, netrecător, adică de a-L prezenta pe Iisus Hristos, nu numai Arhiereu pământesc, cât mai ales Arhiereu Mare ceresc, veşnic, mijlocind pururi pentru noi, continuând slujirea să arhierească la altarul cel ceresc, veşnic.

Acest lucru nu-l putea realiza autorul decât arătând de la început că cel ce urma a se jertfi pentru noi nu era un simplu arhiereu pământesc, asemănător arhiereilor Legii vechi, ci era în primul rând un Mesia – Arhiereu, superior oricărei creaturi, de aici decurgând efectul veşnic al slujirii Sale arhiereşti unice

În acest mod creează autorul baza viitoarei sale expuneri despre Iisus Hristos Arhiereu Mare veşnic, slujirea să şi unicitatea jertfei Sale. Acesta e şi motivul pentru care s-a acordat în lucrarea Prologului, o atenţie deosebită.

1. REVELAREA TATĂLUI PRIN FIUL

Încă din primele versete se poate intui direcţia în care autorul îşi îndreaptă accentul temei sale. Afirmaţiile despre Dumnezeu (1,1) şi despre „vorbirea lui Dumnezeu (Tatăl) prin Fiul” (1, 2), sunt polarizate treptat spre accentuarea „Fiului”, trecându-se astfel de la teologie, chiar din primele versete spre hristologie şi, potrivit cu aceasta, interesul îndreptându-se, înainte de toate, spre „titlurile Fiului”, începând cu (cel de) (Fiul) (1,2) Succesiunea de exprimări în părţi de propoziţie relative şi participiale, în versetele 1,2 b – 4, nu reprezintă nimic altceva, decât un comentariu asupra titlului din versetul 1,2 a. În acest verset se comentează şi se precizează semnificaţia faptului vorbirii lui Dumnezeu „prin Fiul” eshatologic – definitiv o dată pentru totdeauna. Astfel, chiar în versetul 1,3 al Exordiului Epistolei este exprimată tema fundamentală, privită dintr-un unghi hristologic-soteriologic, şi care urmează a fi dezvoltată în amănunt în partea centrală a epistolei (8,1 – 10,18).