Omilia Către Tineri a Sfântului Vasile cel Mare

Anul 2009 a fost dedicat de Sfântul Sinod al BOR comemorării şi pomenirii părinţilor capadocieni, prilej pentru a ne apleca şi a redescoperi, măcar în parte, acest tezaur de mare preţ pentru spiritualitatea ortodoxă, reprezentat de operele lor. Dintre părinţii capadocieni, trei s-au remarcat în mod deosebit, atât prin viaţă duhovnicească, cât şi prin lucrările lor teologice de mare profunzime, Sfântul Vasile al Cezareei, mare preot, mare liturghisitor, mare pedagog, mare prieten, mare organizator, ceea ce încă din contemporaneitate îi aduce supranumele de „ cel Mare ”, Sfântul Grigorie de Nazianz, numit şi „ Teologul ” pentru cugetarea sa teologică rafinată şi profundă, creatorul propriu-zis al poeziei creştine „ în amploarea şi măreţia ei clasică ”, şi în fine, Sfântul Grigorie de Nyssa, „ cel mai mare cugetător mistic creştin al secolului al IV-lea ”, cel pe care sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol în proclamă „ stâlp al Ortodoxiei ”

A spune că unul dintre aceştia este mai mare decât celălalt este un act de curaj, deoarece preocupările lor teologice au fost extrem de complexe şi pe alocuri complementare, contribuţia lor teologică pentru spiritualitatea secolului al IV-lea şi pentru teologia de mai târziu şi până astăzi, fiind remarcabilă şi cumva normativă, ceea ce face extrem de dificilă o ierarhizare a lor indiferent de criterii. Însă, poate, dintre aceştia amintiţi mai sus, personalitatea care s-a dedicat întru totul Bisericii a fost Sfântul Vasile cel Mare, despre care Grigorie de Nyssa spunea că este „ tatăl şi învăţătorul său ” , iar Sfântul Grigrie de Nazianz îl numea „ un fel de lege a virtuţii ”

Este singurul dintre cei trei Părinţi capadocieni care s-a bucurat de cinstea de a fi numit „ cel Mare ”, şi aceasta datorită darurilor cu care a fost înzestrat: mare personalitate eclesiastică, organizator desăvârşit, exponent şi excelent apologet al învăţăturii ortodoxe, teologul Sfântului Duh, părinte al monahismului răsăritean, reformator al liturghiei.

S-a născut la anul 330, în Cezareea Capadociei, într-o familie evlavioasă, renumită pentru nobleţea, bogăţia spirituală şi credinţa ei cu totul deosebită. Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile, profesor de retorică la Neocezareea în Pont, fiu al Sf. Macrina cea Bătrână şi se presupune, că a fost elev al Sf. Grigorie Taumaturgul, întrucât mama sa îi fusese ucenică acestuia din urmă. Că familia sa era de o efervescenţă creştină cu totul remarcabilă o arată şi faptul că aceasta a dat creştinismului şase sfinţi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta, Macrina cea Bătrână, Emilia şi Macrina cea Tânără. Primii trei au ajuns episcopi, iar Macrina cea Tânără, sora sfântului Vasile şi un alt frate al său, Naucratios au fost monahi.

Sfântul Vasile cel Mare îşi începe educaţia în familie sub îndrumarea tatălui său, apoi studiază la şcolile din Cezareea Capadociei, unde îl cunoaşte pe Sfântul Grigorie de Nazianz, apoi la Constantinopol şi Atena (după unii Sfântul Vasile ar fi studiat şi la Antiohia cu vestitul retor Libanius ), având ca profesori, pe renumiţii în epocă, Proheresiu şi Himeriu (primul era păgân, al doilea creştin). La Atena, Sfântul Vasile zăboveşte cel puţin cinci ani, până prin 356-357, alături de el studiind şi prietenul său capadocian Grigorie de Nazianz, împreună cu care leagă a foarte strânsă prietenie, viaţa lor studenţească şi prietenia care i-a legat, devenind model pentru teologii din totdeauna. Despre perioada petrecerii lor la Atena, mai târziu, Sfântul Grigorie de Nazianz avea să spună că nu cunoşteau decât două drumuri „ unul care ducea la casele noastre sfinte (biserica), celălalt care ducea – către profesorii de ştiinţă profană (şcoala) ”

De la Atena, tânărul Vasile revine în Cezareea, unde se dedică pentru puţină vreme retoricii, însă părăseşte cariera de profesor pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Mai întâi primeşte botezul creştin, iar mai apoi porneşte într-un pelerinaj, care îl duce în marile centre de trăire ascetică din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, pentru a cunoaşte experienţa eremiţilor din aceste locuri, fapt care provoacă în sufletul căutător al tânărului Vasile, o definitivă „convertire”, nu o „ convertire de la păgânism la creştinism, ci de la creştinismul tuturor, acela mai superficial, la acela autentic, pe care capadocienii l-au numit <adevărata filosofie>, adică viaţa de eremit ”