SA nu Ucizi

- Introducere-

A. SĂ NU UCIZI

Originea Legii în Israel este foarte discutată. Există evident o preistorie a primei ei dezvoltări pe care o descrie Rolf Knierim; „Formulând legile şi adunându-le în corpora scrise, comunitatea pare să se fi înţeles [...] să accepte legea ca bază viitoare pentru tribunale şi să nu se mai bizuie pe transmiterea continuă a hotărârilor de către tribunale [...]. Ea devine? O comunitate ce ordonă legal, o comunitate bazată pe lege în loc să fie, sau pe lângă faptul că este, o comunitate bazată numai pe hotărâri legale cutumiare".1

În principiu, comunitatea are o autoritate absolută. Ea determină autoritatea absolută sau relativă a unui arbitraj sau a unei sentinţe, aceasta depinde de caz. Astfel, de pe acum, trebuie să afirmăm că legile numite cazuistice de către Albrecht Alt şi Martin Noth nu sunt pur relative, spre deosebire de alte legi numite apodictice sau absolute. Pur şi simplu, atenţia lor se îndreaptă spre un caz diferit.

Pentru a descoperi originile legii în Israel, se pare că există două căi. Una a devenit o via regedia, cu insistenţa ei pe noţiunea de alianţă şi de tratate. Însă Erhard Gerstenberger a sugerat, cu fermitate, o altă pistă: Legea şi-ar avea obârşia în înţelepciunea clanică. Este important să examinăm aceste două direcţii una după alta, fie şi foarte pe scurt.

a) LEGI şi tratate

Forma originală a tratatelor vine foarte probabil din Mesopotamia, deoarece hitiţii nesemitici - alţi candidaţi la crearea modelului tratatelor -folosesc termeni semitici ca rik.su (alianţă) şi mamilu (jurământ}, Primul tratat cunoscut este „Stela Vulturilor" (înainte de 2500) la Sumer. Al doilea este tratatul Naram-Sin (în jurul lui 2280) la Akkad. Aceste vechi tratate se prezintă sub două forme şi ţin de două tipuri. Tratatul se poate încheia între parteneri pe un picior de egalitate, de exemplu faimosul tratat dintre Hattusilis al III-lea şi Ramses al II-lea (în jurul anului 1280). Însă pactul este încheiat cel mai adesea între un suzeran şi un vasal.

Structura tratatului sumerian sau hitit se recunoaşte în textele biblice cu caracter de lege, însă adesea sub formă fragmentată. În Decalog, de exemplu, există doar trei din cele şase părţi normale. Celelalte trei sunt în altă parte (depunerea în chivotul legii în Ieşirea 25,16; lectura la intervale regulate în Deuteronom 31,10-13, cf. Ieşirea 24,7; apelul la martori în Deuteronom 4,26; 30,19; 32,1; blestemele şi binecuvântările în Levitic 26 şi Deuteronom 28). Putem, bineînţeles, explica absenţa unuia sau a mai multor elemente ale tratatului considerându-le ca implicite într-un anumit document israelit. De pildă, pentru Walter Beyerlin2, forma apodictică a Decalogului implică blesteme şi binecuvântări. Această afirmaţie are o foarte mare importanţă. Ea situează acel Sitz im Leben din Decalog în complexul sinaitic. În ciuda scepticismului unor savanţi germani care l-au precedat (în special Gerhard von Rad), şi care socoteau că există diferenţă sigură între tradiţiile din Ieşirea şi cele din Sinai, Beyerlin insistă asupra faptului că, pe baza structurii proprii a tratatului, ca şi a evidenţei desemnării comune a lui YHWH ca Dumnezeu în Ieşirea, Sinai şi Ieşirea nu pot fi despărţite. Ieşirea este recitarea narativă, iar ansamblul sinaitic dă expresie evenimentului în termeni de Alianţă. Se va compara acest punct de vedere cu opinia lui Walther Zimmerli 3, care declară că Legea este derivată din Legământ, proclamaţie pecetluită în celebrarea liturgică. Pe această bază, Profeţii şi-au construit predică. Dennis McCarthy crede, dimpotrivă, că interpretarea lui Zimmerii este prea unilaterală. El gândeşte, ca şi E. Gerstenberger, că tradiţiile familiale şi şcolare, şi nu numai exigenţele sacre, au avut şi ele un rol. McCarthy reacţionează şi împotriva poziţiei lui W. Beyerlin, potrivit căreia există elemente implicite în Decalog, deoarece, de fapt, în tratate nu există nici o urmă de elemente implicite! 4

Jon D. Levenson este şi el sensibil ia paralelele biblice ale tratatelor „hitite". El scrie: „Teologia Pentateuhului este profund influenţată de formularea tratatului suzeran-vă sal în Orientul Apropiat: YHWH obţine de la Israel] un legământ solemn de a respecta stipulaţiile pe care le impune el [...]. Aproape acelaşi model poate fi descoperit în literatura mitică, de exemplu fehiitna Elish [...]. Zeii primesc de bună voie şi cu plăcere domnia eroului salvator..."5

Pe deasupra, adaugă el, există o „ciudată dialectică între autonomie şi eteronomie" (p. 143), după modelul tratatului în care vasalul se angajează voluntar. Este adevărat că a nu participa ar fi o sinucidere. Nu există de fapt alternativă. Cu toate acestea, suzeranul trebuie să-i facă curte vasalului său (p. 144). Însă, tocmai „elementul de adulare leagă autonomia de eteronomie" (p. 144). În rezumat, „cei ce au obligaţie contractuală sunt, în mod firesc şi neapărat, chemaţi necontenit să adopte în mod liber această relaţie" (p. 148). Biblia subliniază „necesitatea de a exista o continuă renunţare la autonomie". Dar „nimeni nu poate realiza etero-nomia voinţei printr-un simplu act de voinţă; voinţa nu poate săvârşi propria sa nimicire". Pe de altă parte, cum spune Michael Wyschogrod, „un sclav care este cu totul aservit este un obiect neînsufleţit" 6.