Familia - Cadru Normal de Dezvoltare al Copilului

I. Familia – cadru normal de dezvoltare al copilului

1. Mediul familial şi rolul lui in socializarea copilului

Istoria vieţii familiilor are atât continuitate, cât şi discontinuitate - prin conectarea generaţională - iar schimbarea tinde să fie mai degrabă graduală decât dramatică; deşi modelele familiale sunt diferite şi se schimbă de la o societate la alta, totuşi, instituţia familiei ramâne stabilă.(Baran-Pescaru., 2004, p.83)

Majoritatea cercetatorilor admit că pe măsura evoluţiei societăţii, raporturile părinţi-copiii sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emoţională şi ca interesul părinţilor pentru educaţia copiilor creşte.(Stănciulescu, E., 1997, p.51-52)

Există mai multe definiţii ale unor concepte fundamentale - cum ar fi familie, socializare, educaţie şi altele - deoarece sunt posibile mai multe perspective teoretice de definire a acestor concepte.

Mihăilescu (1999) sesizează că familiile din societăţile contemporane au suportat în ultimele decenii transformări profunde, atât de importante încât şi termenul de "familie" a devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realităţi diferite de cele caracteristice generaţiilor precedente. Dinamismul structurii şi funcţiilor familiei poate părea multora surprinzator. Opinia curentă, preluată şi în discursul politic şi ştiinţific, afirma că familia este cea mai fidelă păstratoare a tradiţiilor, a valorilor naţionale. Contrar acestor opinii, familia este mai puţin "depozitară" şi mai curând "barometrul" al schimbărilor sociale.

Definiţiile date familiei au încercat să pună în evidenţă o serie de aspecte de ordin structural şi funcţional (Mitrofan, I, Mitrofan, N., 1991, p.141-145): familia este un grup care îsi are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soţ, soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude) pe care îi unesc drepturile şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale (Cl. Levi Strauss); familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie, care creează o atmosferă (R. Vincent); familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodarie casnică în comun, sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice (O. Badina, Fr. Mahler).

Familia apare ca elementul natural şi fundamental al societăţii, una dintre verigile sociale cele mai vechi şi mai specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării fiinţei umane (idem, p 141).

Familia este cel mai important agent de socializare, locul în care copiii învaţă să devină umani şi în care se formează conduitele sociale de bază şi de început, funcţia sa de socializare fiind realizată în patru situaţii specifice:

- situaţia de educaţie morală- ce are la bază relaţiile de autoritate cu ajutorul cărora

copilului i se transmit regulile morale, familia fiind cadrul principal în interiorul căruia acesta îşi însuşeşte primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate şi interdicţie, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conştiinţei morale ;

- situaţia de “învăţare cognitivă” prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe, atitudini şi deprinderi necesare convieţuirii în societate;

- situatia ce angajează imaginaţia, dezvoltând gândirea participativă şi capacităţile creatoare;

- situaţia de “comunicare psihologica“ prin care se dezvoltă afectivitatea specific

umană, atât de necesară dobândirii unui echilibru moral şi psihologic.(M.Voinea, 1993, p 61-63)

Familia educă spiritul de comunicare şi cooperare, facilitează transmiterea obiceiurilor, atitudinilor şi valorilor de la parinţi la copii, ghideaza din punct de vedere moral conduitele acestora; familia contribuie nemijlocit la modelarea şi dezvoltarea personalitatii, permiţand trecerea de la un comportament normativ (reglat din exterior) la un comportament normal (bazat pe autoreglare si automie personală) .(M.Voinea, 1993, p 63-69)

Aceste funcţii deosebit de importante ale familiei par a se fi diminuat mult în perioada contemporană, asociaţia familială înregistrand astăzi multiple fenomene de degradare si de structurare.

Influenţa pe care societatea o exercită prin familie este colosală, copilul fiind în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte iar familia începe, pe o configuraţie psihologică specifică, să dezvolte personalitatea de baza.

Raportându-se regulilor societăţii, familia creează temelia adaptării copilului în vederea integrării corespunzatoare în câmpul psiho-social. Integrarea rezultă din formarea unei unităţi şi totalităţi psihice. Prin concurenţa mediului intern al copilului şi mediul extern se ajunge la o dezvoltare deplină şi unitară a însuşirilor lui, la o construcţie proprie care îl defineşte ca individualitate, la un comportament tipic şi unic, specific personalităţii optim echilibrate. Nerespectând ansamblul de norme şi valori elaborate social părintii îi vor forma şi copilului un sistem deficitar de personalitate, cauză a unui echilibru precar, sursă a unor impedimente de adaptare.

Deşi rolul familiei se schimbă pe măsură ce copilul se dezvoltă, portretul de responsabilitate sociala al acesteia nu scade în intensitate pentru că ceilalţi agenţi de socializare îi subliniază permanent importanţa. Chiar dacă atitudinea faţă de părinţi trece de la apropierea afectiv-simbolică la alte forme de relaţii (cerute de particularităţile lui psihice în formare), copilul va resimţi întotdeauna nevoia de familie, care îşi va manifesta neîncetat suportul în vederea depăşirii urmatoarelor “episoade dramatice” din anii pubertăţii şi ai adolescenţei (U.Schiopu, 1967, p 49).

Dezvoltarea personalitaţii se efectuează în cursul vieţii atât în plan orizontal, cât şi vertical, atât sub raport intelectual, cât şi axiologic, străbătând treptele progresului de la egoism la egocentrism spre nivelul înţelegerii fiinţei umane ca om, spre bucuria de a pătrunde în sufletul altuia, identificându-se cu aceasta şi fiind gata să-i ofere ajutorul necesar .

Observând însa lumea din jurul nostru constatăm fară prea multă greutate, că sunt destul de mulţi tineri si adulţi care nu şi-au format capacitaţi şi disponibilitaţi de adaptare socială. Ca urmare ei dezvoltă în raport cu sine sau cu ceilalţi din jur o serie de conduite deficitare cum sunt: realizarea unor comportamente afective şi impulsive; proiectarea unor scopuri nerealiste care întrec cu mult posibilitaţile proprii de a le atinge; promovarea în relaţiile cu ceilalţi, a atitudinilor duplicitare, ca mijloace de realizare curentă a unor scopuri egoiste; recurgerea la atitudinile de indiferenţă sau conformism, prin care adoptă comoda conduită a automulţumirii sau a formalismului social; respingerea unor principii şi convingeri ferme de viaţă şi dezvoltarea unei incosecvenţe în raport cu sine şi ceilalţi, fapt care va face ca personalitatea lor să devină cu timpul lipsită de unitate si de echilibru moral .