Portofoliu pentru Cursul de Sociologie Generală

Sociologia spontană şi ştiinţifică

Deşi oamenii şi-au pus întrebări şi au căutat răspunsuri dintotdeauna cu privire la grupul sau societatea în care au trăit, sociologia a apărut relativ târziu ca domeniu autonom în istoria culturii. Apariţia sociologiei ştiinţifice a fost precedată de o sociologie spontană, înţelegând prin aceasta un set de cunoştinţe lipsite de sistemicitate referitoare la viaţa socială şi care erau originate în simţul comun sau bunul simţ.

I. SOCIOLOGIA SPONTANĂ – bazată pe simţul comun, are un caracter enciclopedic şi este foarte larg răspândită. Chiar şi persoanele cu un nivel intelectual modest sunt capabile să vorbească ore în şir despre ceea ce este bine şi ce este rău în grupul în care trăiesc, cum ar trebui organizată viaţa acestui grup, cum trebuie să fie relaţiile de familie, de vecinătate, relaţiile economice sau politice etc. Crezând că ştiu totul despre societatea în care trăiesc, mulţi oameni se miră de existenţa unei ştiinţe – sociologia – care are pretenţia de a studia ceea ce lor li se pare evident şi de a pune sub semnul întrebării cunoştinţe considerate adevărate de majoritatea membrilor unui grup.

Sociologia spontană a simţului comun suferă de câteva mari neajunsuri:

1. Cunoaşterea spontană are un caracter pasional – oamenii nu se mulţumesc numai să constate ceea ce se întâmplă în jurul lor, ci adoptă atitudini, interpretează şi judecă realitatea prin perspectiva propriilor interese, concepţii, prejudecăţi, atracţii şi fobii, răstălmăcind-o şi falsificând-o. O imagine obiectivă a realităţii este imposibilă în absenţa unei pregătiri speciale şi a unui permanent examen critic;

2. Cunoaşterea spontană are adesea un caracter iluzoriu – în cunoaşterea vieţii sociale, oamenii se iluzionează adesea, se amăgesc, autoînşelarea având şi un rol pozitiv: îl ajută pe individ să depăşească anumite obstacole, îl mobilizează să acţioneze, îl ajută să nu se lase doborât de obstacole;

3. Cunoaşterea spontană este limitată – individul (sau grupul) are experienţe de viaţă limitate la mediul social în care trăieşte; despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri sau în alte societăţi, individul nu află decât ocazional sau nu ştie nimic; ceea ce nu îi este familiar este considerat anormal sau scandalos;

4. Cunoaşterea spontană este contradictorie – oamenii oscilează permanent între sentimentul fatalităţii şi cel al liberului arbitru: când îşi fac planuri sau când îşi analizează succesele, consideră că totul depinde de ei, de priceperea şi calităţile lor, că îşi pot decide destinul; dacă se confruntă cu eşecuri, ei invocă împrejurările neprielnice, ostilităţile şi comploturile puse la cale de duşmani sau de vitregia soartei. Deşi este un mecanism psihosocial cu funcţie pozitivă, pendularea în cauză este inacceptabilă într-un demers ştiinţific.

Nici indivizii izolaţi şi cu atât mai puţin grupurile sunt capabili de a oferi o cunoaştere ştiinţifică riguroasă a societăţii. Grupul diminuează capacitatea critică a individului şi accentuează pasiunile şi iluziile acestuia. Cunoştinţele produse în mod spontan de colectivităţi sau societăţi, deşi impresionante prin vastitatea lor, sunt contradictorii şi incoerente.

Sociologia spontană nu ne poate oferi o imagine adecvată a societăţii şi nu poate înlocui sociologia ştiinţifică.

II. DE LA SOCIOLOGIA SPONTANĂ LA SOCIOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoaşterea spontană a vieţii sociale, bazată pe bunul-simţ, a fost înlocuită cu cunoaşterea ştiinţifică. Între cunoaşterea spontană şi cea ştiinţifică există deosebiri esenţiale: ştiinţa se bazează pe evidenţe verificabile, pe observarea riguroasă a faptelor.

Cunoaşterea ştiinţifică se întemeiază pe trei axiome (principii) de bază:

1. Oamenii de ştiinţă admit că există o lume reală, independentă de subiectul observator, că faptele observate sunt reale, şi nu un produs al minţii observatorului;

2. Oamenii de ştiinţă admit că raporturile dintre lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un sens – principiul determinismului admite între lucruri o relaţie de tipul cauză – efect. Determinismul social este mult mai dificil de probat şi analizat, comparativ cu determinismul fizic, însă nu este mai puţin valabil;

3. Oamenii de ştiinţă admit că lumea exterioară poate fi cunoscută prin observaţie obiectivă. Adevărurile ştiinţifice pot fi probate cu mijloace riguroase şi verificate de către alţi oameni de ştiinţă.

Observaţia ştiinţifică diferă de simpla privire sau contemplare a lumii exterioare, întrucât ea se conformează unor exigenţe:

1. Observaţia ştiinţifică este precisă – nici un om de ştiinţă care se respectă nu va spune: „am studiat o mulţime de oameni şi am constatat că puţini suferă de boli cardiovasculare”; precizia observaţiei presupune indicarea exactă a numărului de oameni studiaţi, a structurii lotului, a modului în care a fost ales, a reprezentativităţii acestui lot pentru întreaga populaţie, a mijloacelor de investigare utilizate şi a numărului exact de persoane identificate ca suferind de boli cardiovasculare; fiecare observator trebuie să stabilească gradul de precizie sau marja maximă de eroare acceptabile în observaţia pe care o efectuează; dacă nu se obţine precizia necesară, observatorul trebuie să evite judecăţile pripite sau insuficient fundamentate;

2. Observaţia ştiinţifică este riguroasă – observatorul prezintă lucrurile aşa cum sunt ele, fără omisiuni şi fără exagerări;

3. Observaţia ştiinţifică este sistematică – făcută în mod deliberat, pregătită şi desfăşurată cu mijloace adecvate; observaţia întâmplătoare nu poate fi folosită pentru emiterea de judecăţi sau constatări riguroase întrucât este incompletă, imprecisă sau reţine doar ceea ce este accidental sau şocant.