Rolul etichetării elevului în succesul său - insuccesul școlar

CAP. I. ROLUL ETICHETĂRII ELEVULUI ÎN SUCCESUL/INSUCCESUL ŞCOLAR

1. Teoria etichetării

Teoria etichetării a fost dezvoltată cu precădere în câmpul criminologiei şi sociologiei devianţei. Una dintre ideile esenţiale este că un comportament deviant reprezintă o tranzacţie între persoana deviantă şi ceilalţi. Un anumit comportament este deviant deoarece este definit ca deviant de către anumite grupuri din societate, respectiv de către acele grupuri care deţin puterea de a stabili că definiţia lor are greutate.

Apariţia teoriei etichetării ca un cadru explicativ pentru studiul devianţei sociale este aplicabilă studiului educaţiei. Printre cei mai importanţi autori care au contribuit la dezvoltarea teoriei etichetării sunt: Becker 1963, 1964, Broadhead, 1974: Lemert, 1951, 1972, 1974; Douglas, 1971, 1972; Kitsuse, 1964; Lofland, 1969; Matza, 1964, 1969; Scheff. 1966; Scott şi Douglas, 1972; şi Rubington şi Weinberg, 1973.

Teoria etichetării explorează validitatea tezei potrivit căreia controlul social poate crea devianţă, spre deosebire de abordările structural-funcţionaliste, care susţin teza controlului social ca reacţie la devianţă. Această teorie se concentrează asupra examinării celor care administrează etichete, asupra presupunerilor cu care operează şi puterii de a stabili definiţiile, ca şi asupra examinării persoanei sau grupului care sunt etichetate.

Devianţa este interpretată ca o activitate învăţată, cuprinzând mai multe stadii, mai degrabă decât un atribut personal sau un act singular definit ca necugetat; deşi multe persoane săvârşesc acte deviante, sunt devianţi doar cei care au fost etichetaţi cu succes ca atare, iar reacţiile sociale la devianţă mai degrabă amplifică decât să reducă devianţă. Se remarcă faptul că persoanele etichetate caută sprijin şi comfort la alţi indivizi etichetaţi în mod similar.

Perspectiva etichetării reprezintă o schemă legitimă de analiză a proceselor sociale care influenţează experienţa educaţională şi contribuţiile unor asemenea procese la succes sau eşec în şcoală, plasând cauzalitatea ultimă a succesului sau insuccesului nu în afara şcolii, ci examinând ceea ce se petrece în interiorul şcolilor. Teoria etichetării atrage atenţia, de exemplu, asupra variatelor mecanisme evaluative (atât formale, cât şi informale) ce operează în şcoală, asupra modurilor în care şcolile alimentează şi sprijină asemenea mecanisme, asupra felului în care reacţionează elevii, care sunt rezultatele în ceea ce priveşte interacţiunea interpersonală bazată pe modul în care aceste mecanisme 1-au evaluat pe fiecare dintre elevi şi cum. În timp, consecinţele faptului de a avea o anumită etichetă evaluativă influenţează opţiunile oferite unui elev în cadrul şcolii.

Problema devianţei este abordată atât din punctul de vedere al orientărilor structural-funcţionaliste, cât şl al celor interacţioniste. Primele pun accent pe necesitatea controlului social ca reacţie la comportamentul deviant. Cele din urmă susţin că de fapt controlul social generează devianţa, examinând mecanismele prin care se produce aceasta.

Devianţa implică un proces social. Acest proces social are mai multe etape, iar participanţii la acest proces sunt persoane care creează, întăresc şi încalcă regulile. Aşadar, nu înseamnă că un individ care a greşit o dată, trebuie să greşească mereu, ci dezvăluie posibilitatea ca etichetarea să producă efecte diferenţiate pe parcursul vieţii unui individ, acesta putând să rămână sau să treacă dincolo de sfera a ceea ce este considerat deviant.

Deviant este cel care a fost în prealabil etichetat cu succes ca deviant. Dacă devianţa nu mai este interpretată ca fiind acea situaţie în care individul a fost forţat să intre din cauza unor factori biologici sau psihologici, teoreticienii etichetării accentuează consecinţele aplicării regulilor de către anumiţi indivizi asupra deviantului.

Activitatea de etichetare afectează în moduri diferite pe cei etichetaţi: un individ, prin simplul fapt de a încălca o regulă sau mai multe reguli nu este etichetat ca deviant. Procesul social care urmează încălcării regulii implică indivizii în negocieri, respingeri, acceptări, reinterpretări şl modificări. Lemert (1951) descrie tranziţia de la devianţa primară la cea secundară prin următoarele, secvenţe de interacţiuni:

1. Abatere primară

2. Penalizări societale

Abatere ulterioară primară

Penauzări mai puternice şi respingeri

Alte abateri, probabil însoţite de ostilitate şi resentimente faţă de cei care au aplicat penalizările

Criză apărută în doza de toleranţă, exprimată în acţiunea de stigmatizare a comunităţii faţa de deviant

Întărirea comportamentului deviant ca reacţie la stigmatizare şi penalizări

Acceptarea statutului social de deviant şl efortul individului de ajustare pe baza rolului asociat.