Stiluri Parentale

Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării lor, lucru de care ar trebui să fie conştienţi toţi parinţii. Atitudinile, comportamentul, vorbele părinţilor influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor.

În urma analizei principalelor teorii sociologice, Elisabeta Stănciulescu a ajuns la o definiţie complexă a educaţiei ca proces neîntrerupt de producere şi actualizare a sinelui; acest proces are ca finalitate atât socializarea, cât şi individualizarea, atât identificarea, cât şi diferenţierea subiectului şi presupune interacţiune, cunoaştere, comunicare, sisteme simbolice (culturale). (Stănciulescu 2002, p. 26)

O definiţie a familiei în raport cu educaţia, mai precis cu educaţia copiilor, o dă Elisabeta Stănciulescu: „considerăm familia ca unitatea socială constituită din adulţi şi copii, între care există relaţii de aplicaţie – naturală (de sânge) sau socială , indiferent de orice alte considerente.” (Stănciulescu 2002, p. 26)

O altă definiţie este dată de P. Durning: „Se numeşte educaţie familială, acţiunea de a creşte şi a educa unul sau mai mulţi copii, desfăşurată cel mai adesea în grupuri familiale de adulţi, părinţii copiilor respectivi.” (Durning, apud Stănciulescu, 2002, p. 27)

Cu timpul, conţinutul şi sfera conceptului „educaţie familială” s-a lărgit, fără ca aceasta să afecteze prioritatea acordată raporturilor părinţi – copii.

Astăzi educaţia familială desemnează ansamblul funcţionării familiale în raport cu educaţia. Înţeles în sens larg, ca practică socială şi câmp al cunoaşterii, el se referă la trei tipuri de activitate socială:

1. activitatea desfăşurată de părinţi în vederea educării copiilor lor;

2. activitatea de intervenţie socială realizată în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii părinţilor în activitatea lor de educare a copiilor;

3. activitatea de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ având ca obiect educaţia familială aşa cum este definită la primele două puncte.

Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie este stilul educativ al acesteia.

Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor educative în familie, amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv. Practic, fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este în principal dependent de stilul parental, cu care se şi confundă de multe ori. Stilul parental se referă la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi este o unitate armonică sau dizarmonică între stilurile personale de acţionare ale celor doi părinţi.

Există o multitudine de determinante ale stilului educativ în familie. Aceasta se referă la coordonatele exterioare şi la variabilele interne ale vieţii de familie. O serie de specialişti consideră că atmosfera familială, climatul familial, tehnicile de influenţă ale familiei se pot identifica cu stilul educativ.

Stilul educativ este o expresie utilizată în mod raţional, vizând natura şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educaţiei. Stănciulescu (2002, p. 91)

Analiza acestui aspect se poate realiza şi în funcţie de următoarele determinante:

• socio-culturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale şi educative generale şi particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gradul de cultură, condiţia socială, structura familiei etc.;

• socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi;

• psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici date de personalitatea părinţilor şi a copiilor din familie;

• psihologice – interindividuale, care se descriu în funcţie de modul de relaţionare tipic în familie şi de tradiţia interiorizată a modelelor culturale şi educative.

Model parental: ansamblu de cerinţe şi prescripţii asociate rol-statusului de părinte impus de către societate, la un moment dat, ca exemplu, ca ideal. Modelul parental vizeaza în special modul de relaţionare cu copiii, strategiile educaţionale ce trebuie uitilizate, metodele şi mijloacele folosite în creşterea şi educarea copiilor, răspunderile sociale ce revin părinţilor pe linia formării şi dezvoltării personalităţii copiilor. Modelul parental ideal se caracterizază prin: înalt nivel de organiyare şi coeyiune, echilibru, unitate de acţiune itramaritală, nivel înalt de adaptare şi integrare, cadru relaţtional optim, afecţiune, sprijin, cooperare, colaborare etc. (Mitofan, Mitofan 1991, p.224)