Viața și Opera lui Emile Durkheim

David Emile Durkheim este cel mai renumit sociolog francez, mult timp recunoscut drept fondatorul funcţionalismului, dar mai revendicat de autorităţi în domeniul structuralismului, sociolingvisticii si postmodernismului. S-a născut din părinţi evrei, la Epinal, Franţa, pe data de 15 aprilie 1858. Familia sa punea mare accent pe tradiţia religioasă, astfel, Emile a studiat ebraica şi doctrina talmudică. A absolvit şcoala normală superioară şi a reuşit la două bacalaureate: unul în litere (1874) şi celălalt în ştiinţe (1875). Şi-a susţinut doctoratul în filosofie cu teza „Despre diviziunea muncii sociale”, însoţită de o teză complementară despre contribuţia lui Montesqieu la construirea ştiinţei sociale. Între 1885-1886 studiază ştiinţele sociale în Paris, apoi în Germania, sub conducerea lui Wundt. După întoarcerea din Germania publică într-o revistă filosofică trei articole: „Studii recente asupra ştiinţelor sociale”, „Ştiinţa pozitivă şi morala în Germania” şi „Filosofia în universităţile germane”. Din 1882 predă la două licee din provincie, iar în 1887, Durkheim este remarcat de Louis Liard şi devine profesor de pedagogie şi ştiinţă socială la Universitatea din Bordeaux- acesta fiind primul curs de sociologie predat într-o universitate. În toamna anului 1887 se căsătoreşte cu Louise Dreyfus. In 1902 este numit lector în Ştiintele educaţiei la Sorbona şi profesor titular de pedagogie în 1906, când va preda şi sociologia. În acelaşi an predă şi la catedra de pedagogie a facultăţii de litere din Paris. În 1913, catedra sa primeşte titlul de "chair de sociologie" de la Sorbonne. Alături de colaboratorii săi, Marcel Mauss, Paul Fauconnet, fratii Bourgin, Henri Hubert, înfiinţează în 1898, „Année sociologique”, prima revistă de ştiinte sociale din Franţa, în care publică regulat articole până la moartea sa.

Lovit de moartea unicului său fiu, Durkheim se stinge din viaţă pe 15 noiembrie 1917, la 59 de ani. Emile Durkheim este considerat fondatorul şcolii franceze de sociologie, având cea mai importanta contribuţie în stabilirea academică a sociologiei ca ştiinţă şi acceptarea acesteia în cadrul ştiinţelor umaniste. Realizările sale ştiinţifice sunt foarte vaste şi pe lângă numeroase articole şi recenzii critice, el a publicat: „Diviziunea muncii sociale„ (1893), „Regulile metodei sociologice” (1895), „Sinuciderea” (1897), „Formele elementare ale vieţii religioase”(1912). După moartea sa sunt publicate următoarele lucrări: „Educaţia morală” (1923), „Sociologia şi filozofia” (1925), „Socialismul” (1928) si „Evoluţia pedagogică în Franţa” (1938).

Unii au sugerat că Durkheim a fost o victimă a antisemitismului din viaţa intelectuală franceză. Este la fel de adevărat că încăpătânarea sa de a proclama sociologia drept cea mai importantă dintre ştiinţele sociale i-a atras mulţi duşmani în domeniul educaţional, iar cariera sa este presărată de aprigi controverse cu cei care-i respingeau viziunea asupra sociologiei. Durkheim este în cautarea perseverentă a bazelor morale şi sociale ale societăţii industriale aflate în zorii ei. Într-o biografie selectivă, Steven Lukes identifică conceptele cheie, dihotomiile şi argumentele cuprinse în moştenirea durkheimistă. “Conştiinţă colectivă”, ”reprezentări colective” şi ”fapte sociale” sunt concepre care argumentează pentru caracterul distinctiv al sociologiei în raport cu alte ştiinţe sociale. Raymond Aron supune sistematic toate operele majore ale lui Durkheim unor critici de-a dreptul sălbatice, în cartea sa ”Les étapes de la pensée sociologique” vol. II (1967).

Pentru Durkheim sociologia studiază faptele sociale, elemente ordonatoare, coercitive pentru individ şi exterioare acestuia. Esenţa societăţii, fiind o chestiune de ordine normativă, exterioară individului, se exprimă cel mai bine prin drept. Una dintre faţetele teoriei lui Durkheim este cu siguranţă conceptul de integrare. Integrarea este prezentă în toate cercetările conduse de Durkheim şi este un concept cheie pentru sociologia educaţiei şi a familiei, două instituţii care contribuie la socializarea indivizilor. În lucrarea care este totodată şi teza sa de doctorat, "Diviziunea muncii sociale" (1893), Durkheim spune că “moral este tot ceea ce produce solidaritate socială” (pag. 53). Ordonarea funcţională a societăţii în concordanţă cu competenţele profesionale ale indivizilor este chiar ordinea corporativă a societăţii. “Suntem obligaţi să considerăm diviziunea muncii (care are la bază profesia) dintr-un nou punct de vedere. Din această perspectivă, câştigurile economice propriu-zise ce rezultă de pe urma diviziunii muncii contează mult mai puţin în faţa componentei morale a acesteia, principala funcţie a diviziunii sociale a muncii fiind aceea de a crea între două sau mai multe persoane un sentiment de solidaritate.” (pag 19). Sursa moralităţii în societăţile moderne nu poate fi, din această perspectivă, decât competenţa profesională relaţionată funcţional cu alte competenţe profesionale, în cadrul diviziunii funcţionale a muncii. Durkheim aduce în discuţie natura şi cauzele evoluţiei societăţilor moderne spre o mai mare diferenţiere a funcţiilor sociale, ridică problema originii ordinii sociale, contestă explicaţiile artificiale, prin convenţie, şi propune o teorie bazată pe norma şi sancţiune, ca fiind condiţiile iniţiale ale oricărei existenţe în societate.