Influența autonomiei locale asupra deciziilor din administrația publică din statele Uniunii Europene

1. Autonomia Locală

2. Principiul fundamental al administraţie publice din România

Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia publică locală şi activitatea autoritaţilor acesteia, care constă in “dreptul unitaţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autoritaţilor centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept iar descentralizarea, un sistem care implică autonomia.

Raportându-ne la poziţia în stat a diferitelor colectivităţi umane aflate pe teritoriul lui, ele vor putea fi considerate autonome în cazul în care vor fi în situaţia de a adopta norme juridice în condiţii de independenţă faţă de autoritatea publică centrală. Trebuie observat însă că noţiunea de autonomie astfel definită nu poate fi corect inţeleasă dacă nu se are în vedere faptul că în societatea modernă, apare o ierarhizare a normelor juridice în funcţie de forţa lor juridică mai mare sau mai mică, în cadrul căreia actele autorităţilor administrative centrale si locale trebuie să fie conforme legilor. Având în vedere aceasta diversificare a normelor juridice, gradul de autonomie a organului, care le emite, va putea varia la randul său după cum el este abilitat să emită legi, adică acte normative cu cea mare forţă juridică sau acte juridice subordonate legilor.

Autonomia locala este o forma de exprimare a principiului descentralizării administrative. Aceasta este asociată cu stabilirea unui statut distinct al colectivităţilor locale, al autorităţilor acestora, în raport cu administraţia de stat şi cu autorităţile care exercită funcţiile acestuia în unităţile administrativ-teritoriale. Acest principiu este legat de colectivităţile locale care, în “Carta Europeana: Exerciţiul autonom al puterii locale”, adoptată de Consiliul Europei la 15 octombrie 1985, sunt definite, ţinându-se cont de reglementările naţionale, ca fiind:

• colectivităţi locale de bază (comune, districte, departamente)

• colectivităţi regionale

Prin art. 4 din "Carta Europeană: Exerciţiul autonom al puterii locale”, se instituie principiul subsidiarităţii, stipulându-se că aceste colectivităţi locale dispun, în cadrul legii, de întreaga competenţă de a lua iniţiativa pentru orice chestiune care nu este exclusă din domeniul competenţelor lor sau care nu este atribuită unei alte autorităţi, că exerciţiul puterii publice trebuie, de o manieră generală, să revină acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni şi că puterile, competenţele, încredinţate colectivităţilor locale trebuie să fie în mod normal depline şi întregi.

Aşadar, subsidiaritatea presupune ca accentul, greutatea, în luarea deciziilor de interes public, să coboare cât mai spre nivelul de bază, să nu mai constituie un monopol sau o regulă pentru administraţia de stat. De aceea, regula în materie de competenţă pentru satisfacerea interesului public trebuie să o constituie autorităţile locale autonome la nivelul de bază (comuna şi oraşul), care sunt cele mai apropiate de nevoile cetăţenilor şi sunt alese de aceştia, iar excepţiile trebuie să le reprezinte autorităţile administraţiei publice autonome de la nivelul intermediar şi autorităţile administraţiei de stat.

Problema autonomiei locale se pune numai în statele unitare sau în statele din componenţa unei federaţii. În toate cazurile, autonomia locală relevă gradul de independenţa a colectivităţilor locale în raport cu statul din care fac parte. Ca atare, autonomia locală nu poate fi confundată cu organizarea raportului dintre statul federal şi componentele acestuia. În statele federale, relaţiile dintre statul federal şi componentele acestuia exclud orice putere a autorităţilor federale asupra colectivităţilor locale din statele componente, controlul se manifesta numai la nivelul statelor, fiind excluse imixtiunile acestora în problemele colectivităţilor locale care dispun de autorităţi proprii ce se află sub controlul exclusiv al autorităţilor statului din care fac parte.

3. Carta Europeană a autonomiei locale

Carta europeană a autonomiei locale a fost semnată la Strasbourg la 15 octombrie 1985. Atât prin principiile pe care le afirmă, cât şi prin mijloacele pe care le preconizează, ea constituie un exemplu de aplicare a principiului subsidiarităţii în organizarea unei societăţi.

În preambulul său, Carta prezintă bazele democraţiei locale. Colectivităţile locale, afirmă ea, reprezintă unul din principalele fundamente ale oricărui regim democratic. Dreptul cetăţenilor de a participa la gestiunea afacerilor publice face parte din principiile democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei.

Statele europene se caracterizeazǎ printr-o mare diversitate a sistemelor de administraţie.În afara unor motivaţii de naturǎ economicǎ, social-politicǎ şi istoricǎ, aceastǎ diversitate rezultǎ şi din modul de organizare politico-administrativǎ a puterii politice în fiecare din statele europene. Din acest punct de vedere statele europene sunt grupate în:

• state federale( Germania, Austria, Rusia, Iugoslavia)

• state regionale ( Italia, Spania)

• state unitare ( Franţa, Portugalia, Olanda, România)

A apǎrut astfel necesitatea stabilirii unor trǎsǎturi general-comune în reglementǎrile organismelor europene în ceea ce priveşte colectivitǎţile locale organizate în unitǎţile administrativ-teritoriale.

Carta precizează, de asemenea, limitele autonomiei locale. Principiul autonomiei locale trebuie recunoscut în legislaţia internă şi, pe cât posibil, în Constituţie. Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă, pentru colectivităţile locale, de a regla şi administra, în cadrul legii, pe propria lor responsabilitate şi în folosul populaţiilor lor, o parte importantă a afacerilor publice. Acest drept este exercitat prin consilii sau adunări compuse din membrii aleşi prin vot liber, secret, egalitar, direct si universal şi putând să dispună de organe executive responsabile în faţa lor.