Anarhia și Consecințele Ei

Extrăgându-si sevele din indelungata traditie a filosofiei politice, precum si din antropologia de nuanţă pesimistă, realismul politic face legătura dintre teoriile normative asupra relaţiilor internaţionale şi praxisul politic, care, cu precădere în SUA, cultivat ca model predominant, fundamentează o politică externă de succes. Realismul politic îşi formulează aserţiunile in încercarea de a atrage atenţia asupra potenţialului conflictual existent in cadrul relatiilor internationale.

Premisele antropologice, care indică permanenţa eforturilor de autoconservare făcute de individ prin acumularea de putere în detrimentul altora, au certe filiaţii din concepţiile filosofice dezvoltate de Hobbes si Nietzsche. Însăşi situaţia sa existenţială, marcată de numeroase incertitudini şi incapacităţi, explică tendinţa omului de a acumula putere ca aspiraţie constantă spre siguranţă. Garantarea siguranţei şi a libertăţii existenţiale poate fi realizată doar prin procesul de acumulare permanentă a puterii. Impulsul de a acumula putere îi vine omului din conştiinţa slăbiciunilor sale naturale. Pentru exponenţii realismului politic această predispoziţie antropologică se identifică întru totul cu scopul politicii, în definiţiile lui Max Weber şi Nietzsche politica fiind o expresie evidentă a luptei pentru putere.

Spre deosebire de politica internă, politica internaţională are loc într-o arenă în care nu există un guvern central. De la acest factor central decurg consecinţe importante pentru comportamentul statelor.

Cei ce se ocupă de studiul politicii internaţionale vor ca ţările lor să se comporte, pe cât posibil, într-un mod principial. Dar foarte curând descoperă că principiul şi puterea, moralitatea şi arta guvernării nu se combină cu uşurinţă. De ce se întâmplă aceasta? Este acest lucru inevitabil? Pot şi ar trebui statele să caute să facă bine în lume? Se vor pune în pericol sau îşi vor face rău dacă încearcă acest lucru?

Acestea sunt întrebări veşnice, fiind puse de observatorii politicii internaţionale din aproape toate erele anterioare. De aceea, ele sunt un bun punct de pornire pentru o analiză a naturii politicii internaţionale şi a opţiunilor cu care statele se confruntă în era actuală.

Hans Morgenthau, unul din iniţiatorii acestei abordări cunoscută ca Realism , ia poziţia clasică Realistă: standardele universale ale moralei nu pot fi un ghid invariabil pentru arta guvernării pentru că există „o tensiune inevitabilă între comanda morală şi cerinţele unei acţiuni politice de succes”.

Faţă de arta guvernării de bază privind moralitatea, Morgenthau argumentează că actorii statali trebuie să gândească şi să acţioneze în termeni de putere şi trebuie să facă tot ce este necesar pentru a apăra interesul naţional al statelor lor

Chiar şi cei care argumentează că moralitatea ar trebui să joace un rol mai mare în diplomaţie, recunosc că politica internaţională nu este ca politica internă. Ca o consecinţă, nici o agenţie nu există deasupra statelor cu autoritate şi putere de a face legi şi a rezolva dispute. Statele pot face angajamente şi tratate, dar nici o putere suverană nu asigură conformitatea şi pedepsirea deviaţiilor. Absenţa unei puteri supreme este ceea ce se înţelege prin mediul anarhic al relaţiilor internaţionale. De aceea se spune că anarhia constituie o stare de război: când toate celelalte eşuează, forţa este „ultima ratio” – arbitrul final şi legitim al disputelor dintre state.

Starea de război nu înseamnă că fiecare naţiune este constant în pragul războiului sau în război cu alte naţiuni. Majoritatea statelor, totuşi, se simt ameninţate de alte state la un anumit moment şi fiecare stat a trecut prin perioade de insecuritate puternică.

Mai mult, nu există două state învecinate care au avut relaţii apropiate şi prietenoase neîntrerupte de tensiune puternică sau chiar de un război deschis. Deoarece o naţiune nu se poate uita la un for suprem pentru a impune legi, nici să conteze pe ajutorul şi sprijinul constant al altor naţiuni, ea trebuie să se bazeze pe eforturile proprii, în special pe apărarea împotriva unui atac. De aceea coexistenţa într-un mediu anarhic necesită auto-ajutor. Perspectiva psihologică prin care auto-ajutorul ia naştere este cel mai bine descrisă de un proverb uzual printre politicienii englezii de la Palmerston încoace: „Marea Britanie nu are inamici permanenţi sau prieteni permanenţi, ea are permanent numai interese”.

Deşi statele trebuie să asigure cele necesare pentru realizarea obiectivelor proprii, ele nu ating totdeauna obiectivele politicii lor externe. Obiectivele pot fi grandioase însă mijloacele disponibile puţine. Obiectivele pot fi realizabile însă mijloacele selectate nepotrivite. Dar chiar dacă obiectivele sunt realiste şi mijloacele disponibile şi potrivite, un stat poate fi împiedicat în urmărirea scopurilor sale. Motivul este simplu dar fundamental pentru înţelegerea politicii internaţionale: ce un stat doreşte în mod inevitabil are efect asupra altor state – benefic asupra unora dar nefavorabil asupra altora. Ce doreşte un stat poate râvni şi altul. Ce unul crede că este chiar cuvenit, altul îl poate considera ameninţător. Acţiunile pe care un stat le întreprinde pentru a-şi îndeplini scopul pot deveni nefolositoare datorită acţiunilor pe care le iau alţii. De aceea, nici un stat nu-şi permite să nu ia în considerare efectele care le vor produce acţiunile sale asupra comportamentului altor state. În acest sens, comportamentul statelor este neprevăzut: cum acţionează un stat este dependent în parte de ceea ce alţii fac. Dependenţa mutuală înseamnă că fiecare trebuie să-i ia pe ceilalţi în considerare.

Dependenţa mutuală afectează la fel de mult ca securitatea – măsurile pe care le iau statele pentru protejarea teritoriului lor. Ca şi alte obiective ale politicii externe, securitatea unui stat este legată de comportarea altui stat. Aici apare dilema de securitate, a cărui subiect o reprezintă fiecare stat: în eforturile sale de a menţine sau spori securitatea, un stat poate lua măsuri care micşorează securitatea altora şi le determină să ia contramăsuri care neutralizează acţiunile primului stat sau poate chiar să-l ameninţe. Primul stat se poate simţi impulsionat să ia alte măsuri, provocând contramăsuri adiţionale şi aşa mai departe.