Problema minorităților etnice din România

Introducere

Minorităţile etnice au reprezentat întotdeauna un procent semnificativ din populaţia României. În anul 1930, populaţia României Mari era puţin peste 18 milioane de locuitori. Românii reprezentau 73% după limba maternă şi 71,9% după etnie, din populaţia ţării. Peste şase decenii, conform ultimului recensământ, procentul minorităţilor din totalul populaţiei României (de circa 22 milioane de locuitori) reprezintă circa 12%.

Minorităţile etnice cele mai importante au fost - şi sunt şi acum - cele reprezentate de maghiari, rromi, germani, ucraineni, ruşi lipoveni, evrei, turci, tătari, armeni, bulgari, sârbi şi croaţi, cehi şi slovaci, polonezi, greci, albanezi, italieni. La ora actuală în România sunt recunoscute oficial 19 minorităţi etnice, fiecare dintre acestea fiind reprezentate automat în Parlamentul României. Lor li se mai adaugă organizaţii deja constituite ale slavilor macedoneni (de asemenea, cu un reprezentant în Camera Deputaţilor), ale rutenilor etc.

În general, cu unele excepţii tragice, minorităţile etnice s-au bucurat în România modernă de drepturi şi libertăţi care le-au permis să-şi conserve şi promoveze specificul etnic sau cultural. Nu trebuiesc trecute totuşi cu vederea unele momente triste din istorie precum perioada de robie a rromilor, masacrarea a numeroşi evrei şi tigani în anii '40, politicile de deznaţionalizare a maghiarilor sau cele de favorizare a plecării din ţară a germanilor şi evreilor în timpul regimului comunist.

După 1990, chestiunea ocrotirii minorităţilor s-a pus cu mai multă pregnanţă. Crearea şi menţinerea condiţiilor pentru păstrarea, dezvoltarea şi afirmarea identităţii minorităţilor naţionale au devenit - din păcate, uneori doar la nivel retoric - politici de stat. Principala idee care ramâne este că minorităţile naţionale, prin contribuţia lor la viaţa culturală, stiinţifică şi economică a ţării, prin spiritul de convieţuire şi acceptare reciprocă pe care-l generează, reprezintă un atu şi o bogăţie pentru România. În acest context, protecţia şi valorizarea lor poate însemna o îndatorire.

Consideraţii generale

Definirea problemei minorităţilor

Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor etnice

Nu există nici o definiţie stabilită, oficială, a termenului minoritate în dreptul internaţional şi nici în instrumentele juridice existente de protecţie a drepturilor omului. Unele state, în special latino-americane, au susţinut că nu au nici un fel de minoritate pe teritoriile lor, în timp ce alte state au inclus sau au intenţionat să includă drepturile minorităţilor în constituţiile lor. Această situaţie ambiguă a generat dezbateri la nivelul ONU, în vederea elaborării unei definiţii. Prima tentativă datează din 1950, când Sub-comisia ONU pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor nu a reuşit să ajungă la un acord în această privinţă.

S-a propus atunci următoarea definiţie:

I. termenul 'minoritate' include numai acele grupuri non-dominante în cadrul unei populaţii, care posedă şi doresc să păstreze tradiţii stabile de natură etnică, religioasă sau lingvistică sau caracteristici semnificativ diferite de cele ale restului populaţiei;

II. asemenea minorităţi trebuie să includă un număr suficient de persoane pentru a putea păstra astfel de tradiţii sau caracteristici;

III. asemenea minorităţi trebuie să fie loiale statului ai căror cetăţeni sunt.”

Această definiţie nu a fost acceptată ca un punct de vedere oficial asupra noţiunii minorităţilor. Abia după 29 de ani o nouă încercare a fost făcută pentru a defini minorităţile, de către Raportorul special al Sub-comisiei, Francesco Capotorti: o minoritate este “un grup numericeşte inferior restului populaţiei unui stat, aflat într-o poziţie non-dominantă, ai cărui membri, fiind cetăţeni ai statului, posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice ce diferă de cele ale restului populaţiei şi arată, chiar dacă numai implicit, un spirit de solidaritate, în vederea păstrării culturii, tradiţiilor, religiei sau limbii lor.”