Studiu comparativ privind uniunile de state

1. Structura de stat

Structura de stat nu este altceva decât organizarea în ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre. În opinia lui I. Deleanu, structura de stat reflectă „raporturile specifice ce se constituie intre elementele alcătuitoare ale ansamblului statal (unităti administrativ – teritoriale sau formatiuni statale), precum şi legăturile specifice dintre stat şi componentele sale” . Cel mai adesea cand se vorbeste de strutură de stat, se aminteşte de state unitare sau simple şi state federale sau compuse, uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile fiind înglobate categoriei de „asociaţii de state”. Totuşi unii autori analizează uniunea reală ca formă a structurii de stat, iar alţii împart statele compuse în: 1) state compuse de structură elementară (unde includ uniunea personală şi uniunea reală) şi 2) state compuse de structură compusă (unde includ federaţiile), comasând într-o categorie unică federaţiile cu asociaţiile de state. Apreciem că numai statul unitar şi statul federal sunt forme ale structurii de stat pe cand celelalte sunt asociaţii de state.

2. Asociaţii de state

Asociaţiile de sate nu constituie forme ale structurii de state, ele nedând naştere la state noi şi deci, implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt forme ale vieţii internaţionale, constituite si funcţionând pe baza tratatelor internaţionale, statele membre păstrându-si independenţa (este adevărat, formală uneori) şi intrând ele nu în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în raporturi de drept internaţional. În cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate obişnuit uniunea personală, uniunea reală şi confederaţia. Unii autori mai adaugă la această enumerare comunitatea de natiuni(Commonwealth) şi uniunea franceză.

Confederaţia reprezintă unirea a două sau mai multe state care-şi păstrează, fiecare, independenţa şi, deci, calitatea de subiect de drept. Spre depsebire de federaţia de state, confederaţia reprezintă o compunere de state, o „asociatia de state independente determinată de considerente economice şi politice atât de ordin intern cât si de ordin eztern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect indivadualizat de drept” .

Confederaţia nu reprezintă un stat suveran ci fiecare din statele care o compun este suveran. La temelia ei stă un tratat internaţional care de obicei prevede drept de secesiune iar acţiunile comune ale statelor care o compun pot viza doar unele dintre problemele si anume acelea care sunt esenţiale şi comune pentru acestea. Statele creează la nivelul confederaţiei un organism comun (congres sau dietă) care ia hotărâri dar nu legiferează. Aceste hotărâri sunt luate cu unanimitate de voturi si devin legi in statele care compun confederaţia doar dacă sunt aprobate de organele legislative ale acestora. Un stat membru poate participa în confederaţie doar cu o parte a teritoriului său deoarece confederaţia nu generează un sisitem de organe de stat propii înzestrat cu suveranitatea care ar trebui ezercitată asupra întregului teritoriu (de pildă Danemarca a intrat în Confederaţia germană de la 1815 numai cu ducatele Schleswig şi Holstein). Într-o confederaţie pot intra state cu forme de guvernământ diferit, de exemplu monarhii şi replubici. G. Alexianu consideră că scopul unei confederaţii este să se ocupe de interesele comune cele mai esenţiale ale statelor, să vegheze la independenţa lor, să le apere împotriva atacurilor din exterior, să mentină buna inţelegere intre state si să intervină in cazul în care liniştea internă într-un stat ar fi tulburata . În istorie confederaţiile au evoluat spre forma statelor federative. Exemple bine cunoscute sunt Confederaţia Statelor Unite ale Americii de Nord creată la 1778 şi care, la 1787, s-a transformat în stat federal; Confederaţia Ţarilor de Jos fomată la 1580 şi care, la1795 s-a transformat în stat federal; Confederaţia germană transformată în stat federal la 1871; Confederaţia helvetică (denumită şi astăzi, impropiu confederaţie) transformată la 1848 în stat federal.

În opinia lui Tudor Drăganu statul confederal aparţine mai mult trecutului dar subliniază posibilitatea reorganizării în viitor a continentului european sub o forma confederată. .

Uniunea personală reprezintă o asociaţie de două sau mai multe state suverane şi independente care au ca element comun doar şeful statului. Unica legătură a statelor asociate este monarhul, neavăna nici-un alt organ comun: organe legislative, executive şi juridice sunt separate, distincte. Fiecare stat component al unei uniuni personale are propria sa constituţie si propriul sistem de drept.

Uniunile personale au reprezentat consecinţa unor combinaţii matrimoniale cum a fost cea dintre Aragon şi Castilia în 1474; uniunia dintre Burgundia şi Ţările de Jos cu Austria din 1479; uniunia Austrei şi Spaniei între ani 1516 – 1519; uniunia Angliei şi Regatului Hanovrei între 1714 – 1837; uniunea Olandei cu Marele Ducat de Luxemburg între 1870 – 1915. Existenţa lor se datoreză alegerii unui şef de stat comon şi unei decizii a unor organe naţionale sau internaţionale. Pot fi remarcate astfel uniunea Polonei cu Lituania între 1386 – 1596; a Prusiei şi Neuchatel-ului între anii 1707 – 1857; a Ţarilor de Jos cu Luxemburgul; uniunea Belgiei si Congo între 1885 – 1908; uniunea Replubicilor Peru (1813), Columbia (1814) şi Venezuela (1816) sub preşedenţia lui Simon Bolivar. Cu privire la uniunea personală s-a emis opinia că nu poate reprezenta o formă a struturii de stat deoarece nu este un stat nou .

Uniunea reala reprezintă o asociatie de state caracterizată nu doar prin acelaşi şef de stat ci şi prin crearea unuia sau mai multor organe comune. Se caracterizeaza prin faptul că este creată printr-un act juridic al statelor care o compun, are unul sau mai multe organe comune, statele componente sunt situate geografic aproape. Tudor Drăganu distinge caracterul „mai durabil” al uniuni reale decât al uniuni personale şi faptul că statul rezultat în urma uniuni reale apare în raporturile externe ca o persoană unică: „suveranitatea externă a statelor membre se contopeşte prin faptul că ea este exercitată de un organ comun” . I. Muraru consideră că uniunea reală reprezintă o formă a structurii de stat întrucăt, pe de o parte, are dreptul de a actiona în relatiile internaţionale ca un singur stat şi, pe de altă parte, pentru că are şi alte organe comune decât şeful statului .

De-a lungul timpului se remarcă următoarele uniuni reale: uniunea dintre Suedia şi Norvegia înte 1815 – 1905, intemeiată pe bază de tratat; uniunea dintre Austria şi Ungaria înte 1867 – 1918; uniunia dintre Muntenia şi Moldova de la 24 ianuarie 1859 până la 1862; uniunea dintre Danemarca şi Iylanda între 1918 – 1944.

G. Alexianu distingea, pe lângă uniunea reală şi cea personală şi uniunea incorporală realizată „atunci când două sau mai multe state se unesc in aşa fel încât personalitatea fiecărui stat e absorbită de personalitatea uniunii. Ceea ce formează deci caracterul esenţial al unei atari uniuni e faptul că personalitatea fiecărui stat dispare, pentru a crea statul unitar. Îşi păstreză doar o individualitate aparte în ceea ce priveşte administraţia şi legislaţia civilă. De cele mai multe ori astfel de uniuni se confundă cu statul unitar” . Este dat ca exemplu Marea Britanie, constituită din trei state diferite, Anglia, Scoţia şi Irlanda.

3. Asociaţii de state- exemple concrete şi eventuale comparaţii

Un exemplu de uniune personală este Uniunea statală polono-lituaniană, numită în mod oficial „Republica celor două naţiuni” ori „Federaţia celor două naţiuni”. Aceasta a existat încă din 1386 şi este considerată a fi o uniune personală deoarece este o uniune a două state, Polonia şi Lituania, care au un şef de stat comun, statele membre păstrându-şi suveranitatea. Sistemul politic al ţării, denumit deseori democraţie nobiliară sau Libertatea de Aur, era caracterizat prin reducerea prin lege a puterii monarhului în favoarea Seismului controlat de Şleahtici (nobilime). Cele două state care formau uniunea erau în mod oficial egale. Uniunea statală polono-lituaniană este cunoscută pentru cea de-a doua Constituţie scrisă în lume.

Doctrina politică a Uniunii era: „statul nostru este o republică sub preşedenţia regelui”. Cancelarul Jan Zamozski a reyumat această doctrină când a spus: „Regele domneşte dar nu guvernează”. Uniunea avea un parlament, Seimul, ca şi un Senat şi un rege ales. Regele era obligat să respecte drepturile cetăţeneşti specificate în Articolele Henriciene ca şi în pacta conventa, negociate în momentul alegerilor.