Comunicarea de Masă

Cap 1

Comunicarea de masă

1.1. Introducere

Comunicarea de masă reprezintă un nivel, o dimensiune a procesului social de comunicare apărut ca urmare a inventării unor mijloace noi de multiplicare şi diseminare a mesajelor şi a dezvoltării unor instituţii sociale bazate pe utilizarea acestor tehnici. Însă ceea ce modifică esenţial comunicarea de masă „nu sunt tehnicile în sine, ci modul specific în care sunt folosite noile tipuri de relaţii sociale care devin posibile şi sunt instituţionalizate, formele de organizare socială şi producţie care se dezvoltă.”

În termeni uzuali comunicarea de masă este comunicarea orientată spre mase. De altfel cei mai mulţi apreciază că un anume tip de comunicare este de masă atunci când publicul receptor este format dintr-un grup mare de oameni.

Autorii lucrării „Ştiinţa comunicării”, analizând din mai multe puncte de vedere constată că prin folosirea unor criterii diverse ca tehnologia, publicul, caracterul public, se pot formula numeroase definiţii ale comunicării de masă, însă acestea rămân stufoase şi vagi, „întrucât fie că îi lărgesc, fie că îi îngustează aria de cuprindere, definiţiile astfel obţinute nu reuşesc să clarifice în totalitate conceptul.”

În orice caz putem spune că comunicarea de masă saturează lumea industrializată. Televiziunea este în cameră, ziarul este pe masă, radioul este în maşină, computerul este la muncă, şi mesajele publicitare din căsuţa poştală sunt doar căteva din canalele de distribuire a publicităţii, ştirilor, opiniilor, muzicii, şi altor forme ale comunicării de masă.

1.2. Caracteristici

Nu putem defini conceptul de comunicare de masă fără să ţinem cont de faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, ceea ce implică unele caracteristici specifice.

1. O caracteristică a comunicării de masă este dată de faptul că reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător ( feed-back-ul ) este lentă, chiar aproape de indiferenţă. Când ea se produce, receptorii devin, la rândul lor, purtători ai unor noi mesaje.

2. Prin comparaţie, în toate celelalte modalităţi de comunicare (directă, indirectă, multiplă) emiţătorul de mesaje este unul singur. Diferenţa dintre modurile de comunicare este dată, în acelaşi timp, de mijloacele prin care se face comunicarea, ca şi de numărul receptorilor de mesaje. Emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reprezintă doar parerea unui singur individ, ci a

întregului grup, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul, televiziunea).

3. O altă caracteristică vizează faptul că emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal, iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne.

4. Faţă de procesul de comunicare interpersonală, în cazul comunicării de masă există o diferenţă fundamentală privind participanţii, şi anume faptul că actorii în cazul comunicării de masă sunt adesea colectivităţi nu indivizi, iar comportamentul are în consecinţă un caracter colectiv. Nu numai că transmiţătorul şi receptorul nu sunt indivizi, dar ei nu sunt nici colectivităţi de acelaşi tip şi această diferenţă nu poate să nu afecteze relaţia dintre ei. Cea mai izbitoare trăsătură a acestei diferenţe priveşte gradul de control şi coeziunea. Organizaţia care transmite trebuie sa-şi cunoască foarte precis scopurile, audienţa, drepturile şi obligaţiile, în timp ce receptorii, deşi sunt trataţi ca un ansamblu, nu au o percepţie de sine colectivă sau vreo concepţie asupra propriilor drepturi.

5. Audienţa e lipsită de reprezentare şi capacitate de a răspunde, nu numai pentru că nu există tehnologia pentru a răspunde direct, ci şi pentru că lipsesc condiţiile sociale pentru un răspuns colectiv.

6. Presa scrisă şi audio-vizuală are o capacitate relativ redusă de feed-back, iar ele se bazează pe răspunsuri individuale, prin corespondenţă, telefon sau contacte personale.

În concluzie se poate spune că comunicarea de masă este o „comunicare de tip specific: indirectă (impersonală), multiplă (ori simultan ori succesiv se adresează unui foarte mare de oameni din diferite categorii sociale şi din diferite spaţii geografice), socializată (atât emiţătorul cât şi receptorul au un caracter social).”