„E interesant rolul pe care-l joacă Vasluiul în epoca mai veche din istoria Moldovei Dacă ar fi să ne gândim la aşezarea centrală pe drumul mare de la Liov la Cetatea Albă şi apoi la puternica apărare pe care dealurile de la nord-vest şi sud şi pădurile i-o făceau, am înţelege, în parte măcar, cum de el joacă rolul de aproape a doua capitală a Moldovei, înainte ca Iaşii să fi început a avea acest rol ” (Vasile Pârvan). Entitate distinctă în istoria României şi a trecutului glorios al Moldovei, Vasluiul a reprezentat un punct de referinţă pe drumul comercial care leagă oraşele de la Marea Baltică de cele de la Dunăre, iar de aici de aşezările de la Marea Neagră. Străvechea vatră de cultură şi civilizaţie a Vasluiului păstrează şi astăzi inestimabile comori de frumuseţe şi spiritualitate din trecut. De la primele mărturii arheologice din paleologic, la cele din epoca fierului şi apoi la cele din perioada geto-dacică şi daco-romană, până la formarea poporului român – toate descoperite în zonele Rediu, Brodoc, Industrială, Spitalul Nou şi „Curţile Domneşti”, Vasluiul îşi demonstrează vechimea apreciabilă, precum şi continuitatea de creaţie a populaţiei locale. Despre marile evenimente – care au marcat momentele importante din istoria medievală a târgului Vaslui – ne vorbesc cronicile şi documentele interne din Moldova, dar şi călătorii străini care au trecut pe aici. Prima sa menţiune documentară datează din 31 martie 1423, când este amintit „pan Şerbea din Vaslui”. Faptul că Vasluiul era un important centru strategic politico-militar şi comercial a făcut ca, în 1435, urmaşii lui Alexandru cel Bun să-l aleagă drept loc de reşedinţă domnească şi chiar capitală a Ţării de Jos a Moldovei, construind aici Curtea Domnească. Importanţa oraşului a crescut în timpul lui Ştefan cel Mare, voievodul câştigând, în zonă, strălucita bătălie contra turcilor de la Podul Înalt (1475), reconstruind Palatul domnesc şi ctitorind Biserica Domnească „Sf. Ioan Botezătorul” (1490). După moartea sa, aşezarea decade, iar construcţiile existente se ruinează. În secolele XVI – XVIII, liniştea oraşului a fost adesea perturbată de incursiunile pline de cruzime ale tătarilor. În veacul al XIX-lea, urbea a renăscut din nou, datorită şi aportului cultural al diferitelor etnii (greci, turci, unguri, evrei, sârbi, polonezi, bulgari, ruşi, lipoveni etc.) care au convieţuit în mod paşnic cu localnicii. În epocile modernă şi contemporană, generaţii întregi de edili, cărturari, filantropi, oameni de cultură şi, în special, dascăli ai Vasluiului au lucrat la rezidirea sa, contribuind la cristalizarea unui spirit autohton şi la afirmarea urbei dincolo de fruntăriile ţinutului. După ce ideile Revoluţiei de la 1848 şi-au găsit un larg ecou în rândurile locuitorilor din Vaslui – prin activitatea de propagandă a societăţii culturale „Asociaţia Patriotică” – înfăptuirea Unirii Principatelor din 1859 a constituit o etapă definitorie în dezvoltarea modernă a oraşului, personalităţile remarcabile ale locului (Mihail Kogălniceanu, Teodor Rosetti, Anastasie Panu, Teodor Răşcanu, Vasile Mălinescu, Ioan Racliş, Teodor şi Gheorghe Sion) implicându-se cu entuziasm în materializarea acestui deziderat naţional. În cadrul Războiului de Independenţă (1877 – 1878), s-au remarcat prin fapte de vitejie cunoscutul sergent Peneş Curcanul (de fapt, Constantin Ţurcanu) din Vaslui şi ostaşii Regimentului 13 Dorobanţi, iar de Războiul de Reîntregire Naţională (1916 – 1918) se leagă numele generalului Ion Răşcanu şi cel al mareşalului Constantin Prezan. Unirea de la 1 Decembrie 1918 a fost sărbătorită şi la Vaslui, locuitorii bucurându-se de crearea statului naţional unitar român. Participând la cel de-al Doilea Război Mondial, Regimentul 25 Infanterie Racova din localitate a înscris o nouă pagină de glorie în cartea de istorie a patriei. Instaurarea regimului comunist a reprezentat pentru oraşul Vaslui o etapă definitorie, el devenind din 1968 reşedinţa actualului judeţ care a înglobat şi fostele ţinuturi Fălciu şi Tutova. Din acest motiv, el avea să cunoască nu numai o extindere şi modernizare a perimetrului urban sau o industrializare excesivă, ci şi o dezvoltare economico-socială înfloritoare, în consens cu noul statut dobândit. În ceea ce priveşte etimologia numelui Vaslui, ipoteza emisă de C.Diculescu referitoare la originea germanică veche a tulpinii Vasl din numele Vasluiu, provenită de la Wesal-ploaie şi în legătură cu Waso, pământ umed, noroi, (“C. Diculescu, Die Gepiden, Leipzig, 1922, p. 194”), care a putut pătrunde în lumea traco-dacică din zonă în perioada convieţuirii băştinaşilor cu vechiul trib al baştarnilor în secolele III-II i.e.n. În sprijinul acestei ipoteze putem invoca nu numai recentele descoperiri arheologice privind prezenţa mai îndelungată în Moldova a baştarnilor, ci şi existenţa celor două hidronime Vasluiu în Bucovina, semnalate de G.Weigand, (“C. Diculescu, Die Gepiden, Leipzig, 1922, p. 194; Gh. Ghibanescu, op. Cit., p. IX”).Se ştie că pecenego-cumanii n-au pătruns în Moldova de nord şi în Bucovina, aria de răspândire a culturii materiale pecenego-cumane în Moldova limitându-se doar la partea sudică a teritoriilor estice extracarpatice.
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
