Comunicarea orală - tehnică de comunicare atractivă

Comunicarea e asemenea unui “nor gros” pe care vînturile îl tot “împing si îl destrama si care pluteste peste aproape toate stiintele.”

Diversitatea coplesitoare a nivelurilor de comunicare – de la cel interpersonal pîna la cel planetar – precum si inevitabilele lor întrepatrunderi si conditionari, ne fac sa împartasim opinia potrivit careia o singura disciplina nu ar putea face fata investigarii unui asemenea conglomerat. Majoritatea stiintelor si profesiilor au propria lor partitura “în corul stiintelor comunicarii”. Fiecare specialist vine cu experinta, perspectiva si interesele proprii pentru a ne povesti cum se vede comunicarea de la fereastra sa.

Din aceasta colectie de panorame, fiecare din noi selecteaza ceea ce simte ca poate da un sens mai profund existentei sale efemere.

Ce este comunicarea?

Provenit prin filiera franceza, verbul a comunica are în limba româna un “frate bun”, fapt ce ne îndreptateste sa vorbim de existenta unui dublet etimologic.

Cu transformarile proprii trecerii de la latina vulgara la proto-româna, lat. communicare a fost mostenit sub forma a cumineca, avînd sensul de “a se împartasi” (în acceptia ritualului crestin). Întelesul exista si în latina tîrzie, unde a dat nastere lui excommunicare, adica “a opri de la împartasanie” - ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasa.

Iata cum pentru pentru noi, românii, sensul originar al comunicarii este deopotriva profan si sacru , comunicarea sta la baza organizarii sociale, mijlocind raporturile “orizontale” dintre oameni, dar angajînd si aspiratiile lor “verticale”, într-o miscare ascensionala catre planurile superioare ale existentei.

Cînd trebuie sa defineasca comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gîndesc la “a aduce la cunostinta”, “a da de stire” sau “a informa”.

Comunicarea înteleasa ca proces are la baza patru componente fundamentale: emitatorul, canalul, informatia si receptorul. Esenta procesului consta din transferul sau trimiterea informatiei de la receptor la emitator.

Privita ca un act de punere în relatie a emitatorului cu receptorul, comunicarea poate fi înteleasa drept “ansamblul proceselor fizice si psihologice prin care se efectueaza operatia punerii în relatie cu una sau mai multe persoane în vederea obtinerii unor anumite obiective.

Unitati si caracteristici ale comunicarii

Mesajul este unitatea de baza a comunicarii, situat de fapt la intersectia dintre comunicare si reprezentarea realitatii. El poate fi alcatuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzica, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc.

Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineste si functia de cale de transport sau distributie a mesajului.

Dimensiunea originalitatii mesajului este data de informatie. Sub aspect cantitativ, informatia poate fi masurata atît în momentul emiterii cît si în momentul receptarii, astfel

ca se poate determina în ce masura un mesaj contine sau nu mai multa informatie decît alt mesaj.

Din dorinta de a asigura exactitatea mesajului, emitatorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantitati de informatie decît ar fi necesar în mod normal. Asa se naste redundanta, “excedentul selectiv de semne fata de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeasi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înteles ca “o masura a formei, nu a informatiei deoarece indica diferenta dintre ceea ce este transmis si ceea ce este necesar”

O analiza cît mai completa a informatiei trebuie sa faca referiri si la urmatoarelor aspecte:

-aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusa de emitator;

-aspectul semantic: semnificatia acordata semnelor pe baza conventiilor sociale;

-aspectul pragmatic: efectul informatiei asupra receptorului.

Efectele comunicarii pot fi de natura cognitiva, afectiva sau comportamentala si nu trebuie confundate cu raspunsurile receptorului mesajului.

Raspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reactie la stimulul expediat de emitator, iar uneori poate proveni chiar de la emitator, ca reactie la propriul mesaj.

Finalitatea procesului de comunicare exista în masura în care mesajul codificat de emitator este decodificat si acceptat de receptor. Cunoasterea codului informatiei obliga la respectarea semnelor si simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu usurinta detectate si corectate.

Cînd semnificatia este codificata în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbala.

Daca semnificatia este purtata prin altceva decît cuvinte, mesajul si comunicarea sînt non-verbale.

Pentru oameni, relatiile create prin comunicare conteaza uneori mult mai mult decît continutul informational transmis, astfel ca rolul ei este acela de a crea comuniunea si comunitatea.

Este adevarat ca societatea moderna cunoaste numeroase fragmentari generate de dezvoltarea inegala a diferitelor ei segmente, de diversificarea aspiratiilor, a atitudinilor si comportamentelor; este foarte probabil ca sensul si continutul notiunii de comunitate sa se modifice în timp, dar cerinta de a avea un set de valori comune, care sa ne confere un sentiment reciproc de legatura, de apartenenta la un întreg, nu va putea sa dispara.