Tehnica servirii vinului

CAPITOLUL 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Cultura viţei de vie şi vinului

Istoria viei şi a vinului (scurtâ prezentare)

Vinul este una dintre primele creaţii ale umanitǎţii; cultura viţei de vie şi a vinului se interfereazǎ cu istoria omenirii de aproape 7000 de ani. Acestora li se datoreazǎ şi descoperirea primelor reacţii chimice, fermentarea ş oxidarea. Strugurele este singurul fruct cu un continut bogat de zahǎr şi suc abundent are tendinţa naturalǎ de a fermenta.

Arheologii apreciazǎcǎ la început viţa de vie a fost „sǎlbaticǎ”, cultivarea ei a fost fǎcutǎ cu aproape 7000 de ani în urmǎ, iniţial în Caucaz apoi, în partea dintre Turcia, Georgia şi Armenia de astǎzi. Din contrǎ, alţi specialişti apreciazǎ cǎ viţa de vie a apǎrut acum 9000 de ani Î.H., în Asia Micǎ. Nu avem informaţii precise cu privire la producerea vinului din acestǎ periodǎ.

Descoperirile arheologice atestǎ originea viţei de vie şi a vinului în marile culturi ale Greciei şi Romei. În vechiul Egipt au fost identificate înscrieri pe ulcioare, care menţionau anul, via şi producǎtorul, adicǎ elementele unei prime etichete.

Se ştie cǎ, pentru prima oarǎ, babilonienii au promulgat legi prin care au reglementat modul de exploatare al unui „boutique” de vinuri.

Din totdeauna vinul a fost prezent la sǎrbǎtori, la ceremonii religioase, ca medicament şi / sau antiseptic şi, nu în ultimul rând, ca aliment furnizor de elemente nutritive. Din aceste considerente vinul a devenit un element modern al civilizaţiei tuturor timpurilor.

Atenţia şi importanţa ce au fost acordate vinului de-a lungul timpurilor a fost marcatǎ şi de zeii vinului şi viei cum ar fi: Dionysos la greci, Bachus la romani, Gestin, Pa-gestin-dug şi Ninkasi (dama fructului care îmbatǎ) la sumerieni şi chiar J. Hristos care a spus „eu sunt adevǎrata viţǎ de vie”.

Cele mai vechi regiuni viticole cunoscute sunt cele ale mediteranei antice. Egipteni, sumerieni şi romanii au dat la vremea respectivǎ un nume viilor lor şi au discutat pentru a cunoaşte care sunt cele mai bune podgorii. Biblia menţioneazǎ cǎ ţara Canaan (Fenicia şi Siria) era celebrǎ pentru vinul sǎu. Vechiul testament face numeroase referiri la viţa de vie. Romanii au definit cu grijǎ cele mai bune podgorii italiene: Falerne – la sud de Roma, Domeniul lui Faustus era apreciat pentru cele mai bune vinuri la vremea respectivǎ. Urmau vinurile de Alba cultivate pe colinele Albani de astǎzi. Pompei era cunoscut ca un mare port viticol al Italiei romane.

Romanii apreciau în mod deosebit vinurile din acea vreme, provenite din Spania, Grecia, Franţa, precum şi cele de pe valea Rinului şi din regiunile dunǎrene.

În evul mediu, când Europa, a ieşit din vremurile „tulburi”, mânǎstirile şi catedralele deţineau în jurul lor importante suprafeţe cu viţǎ de vie, pe care cǎlugǎrii au continuat sǎ le amelioreze, au selecţionat cele mai bune plante, au experimentat tǎierea, au studiat solul, au ales amplasamente ferite de îngheţ pe care sǎ se producǎ struguri bine copţi, ceea ce le-a permis sǎ producǎ cantitǎţi de vin, nu numai pentru ritualul religios ci şi pentru vânzare. Extinderea suprafeţelor cu viţǎ de vie a dus nemijlocit la sporirea cantitǎţilor de vin produse şi implicit la înflorirea comerţului cu vinuri şi apariţia unor drumuri comerciale şi flote ale vinului.

Tot în evul mediu, vinul nu era pentru om un produs de lux, ci o necesitate, mai ales în acele vremuri când apa nu era potabilǎ, adesea impurǎ, periculoasǎ. În acest context, vinul se amesteca cu apǎ pentru a deveni potabilǎ, ceea ce îi confera vinului şi rolul de antiseptic în medicina rudimentarǎ epocii.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea apare cererea pentru vinurile bune sub aspect calitativ şi al prezentǎrii estetice, adicǎ ceea ce cunoaştem astǎzi sub denumirea de vinuri „calitate”.

Pentru a rǎspunde acestor cerinţe, în jurul anilor 1660, Arnaud de Pontac, preşedintele parlamentului din Bordeaux, demareazǎ cercetǎrile pentru a produce noile tipuri de vinuri, de calitate, la preţuri evident mai ridicate, prin metode devenite cu timpul curente, dar cu o selecţie mai atentǎ, vinificare riguroasǎ, învechire în pivniţǎ şi un randament mai mic.

Cu toate acestea, în anul 1860 apare în Franţa flagelul „filoxerei” care distruge majoritatea viilor din Europa. Soluţia de remediere se gǎseşte dupǎ aproape 40 de ani, când se grefeazǎ soiurile de viţǎ de vie pe port-altoi american imuni la filoxerǎ. Acestei tragedii i se mai adaugǎ apariţia a douǎ boli, oidium şi mildiou, boalǎ parazitarǎ specificǎ la viţa de vie, cartofi şi alte plante.

La începutul secolului al XX-lea cultura viţei de vie cunoaşte un nou avânt, consumul de vin din Europa înregistreazǎ creşteri importante, mai ales dupǎ primul şi cel de al doilea rǎzboi mondial, când vinurile provenite din Orient ş Africa de Nord sunt de calitate foarte modestǎ. În aceeaşi perioda cultura viţei de vie se extinde considerabil în ţǎrile din „lumea nouǎ”: coastta de vest a Statelor Unite, Australia, Africa de Sud şi Noua Zeelandǎ.